Argument
 
Învățătura Sfinților Părinți dă mărturie că universul creat este o ordine naturală, o realitate guvernată de legi neschimbătoare. Iar omul este dăruit cu rațiune, adică cu puterea de a cunoaște aceste legi și de a le direcționa în folosul său, în conformitate cu ”...tendințele profunde ale naturii umane, absolute, imuabile și universal valide în toate timpurile și în toate locurile” [Murray Rothbard].
 
O astfel de mărturie nu are cum să nu deranjeze mentalitatea scientistă dominantă a intelectualului vremurilor noastre (post-moderne), format în spiritul relativismului gnoseologic ridicat la rang de virtute epistemologică: ”...lipsiți de sprijinul echivoc al adevărurilor absolute, să învățăm să trăim fără certitudini” [H.-R.Patapievici]. Iar a trăi fără certitudini înseamnă a înțelege că ”...departe de a fi o binefacere, adevărul manifest nu poate fi, într-o lume ca a noastră, decât un prilej de suspendare a libertății noastre de a alege [același]. 

Ceea ce echivalează cu a spune că adevărul nu este accesibil omului și deci trebuie tolerate toate opiniile despre el. Or, tocmai aici se află, în înțelegerea noastră, miza problemei: dacă adevărul nu este accesibil omului și, pe cale de consecință, trebuie acceptate toate opiniile despre el, atunci această relativizare a adevărului ne împinge cu necesitate și spre relativizarea teoretizării științifice. Altfel spus, ne pune în ”...imposibilitatea formulării unui argument de principiu fie în favoarea, fie împotriva anumitor idei, oricât de incorecte și lipsite de logică ar fi acestea” [Cosmin Marinescu]. Imposibilitate care ne privează de capacitatea de a discerne între ideile bune și cele proaste care populează gândirea științifică, adică ne privează de posibilitatea de a mai face știință. De aceea, credem că există justificare pentru a afirma că, dincolo de a fi un exercițiu axiomatic în sine, de configurare a ideilor, raționamentelor și teoriilor capabile să înfrunte timpul și spațiul, a face știință presupune, în același timp și ”...a descoperi și a elimina toate erorile pe care mintea umană le poate identifica și elimina, ceea ce indică necesitatea combaterii ideilor eronate, a căror impunere și popularizere generează sărăcie și conflict, după cum istoria dovedește cu prisosință” [același]. 

Așadar, în știință, calea adevărului stă și în combaterea ideilor proaste. Este ”starea de spirit” în interiorul căreia vom încerca să situăm intervențiile noastre din cadrul acestei rubrici de ”Opinii incomode” cu privire la mersul curent al rânduielilor economice de la noi și de aiurea. 
 
Eroarea temerii de deflație

Recent, domnul Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, a declarat că, deși inflația de bază va intra vreme de câteva trimestre în teritoriu negativ, în România nu există pericol de deflație: "Deflația înseamnă o stare de spirit, pe care n-o văd instalată în mintea românilor. Ea amână decizia de cumpărare, care duce la scăderea consumului și apoi iar la reducerea prețurilor".
 
De acemenea, în urmă cu câteva zile un alt înalt oficial al BNR (domnul Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului) declara la Sibiu că Banca Națională nu se teme că România va intra în deflație în urma reducerilor de TVA: ”Se știe că deflația este un fenomen mai periculos decât inflația, însă există și deflație bună...Reducerea TVA este un șoc ce poate duce la deflație, dar nu este periculoasă, deoarece deflația nu este cauzată de o supraproducție. BNR se așteaptă să se întâmple acest lucru, dar nu este îngrijorată”. 
 
Și faptul că nu sunt declarații pe moment, emoționale, eventual scăpate de sub control, ne-o arată următorul extras din raportul BNR întocmit în februarie curent sub titlul ”Analiza creditelor în franci elvețieni”: ”...aprecierea monedei naționale ar induce un șoc deflaționist în economia românească, cu potențial de a crea o spirală în care prețurile în scădere și amânarea generalizată a consumului să se potențez reciproc, fiind favorizată astfel contracția economică și, în consecință, pierderea de locuri de muncă”.
 
Trei idei mai importante credem că se degajă din aceste luări de poziții și, toate trei, sunt pe fond eronate, după părerea noastră. Aceste idei sunt: deflația ca potențial pericol (se vorbește despre un eventual șoc deflaționist); deflația ca stare de spirit; deflația ca fenomen mai periculos decât inflația. Ar fi meritat să le examinăm pe toate, pe rând, dar constrâgerile legate de spațiul redacțional ce ne este alocat ne determină să discutăm mai aplecat doar despre prima dintre ele. În acest sens, vom urma îndeaproape analizele și liniile de argumentație dezvoltate de unul dintre cei mai importanți economiști libertarieni contemporani (reprezentant al Școlii Austriece de economie și drept), Jorg Guido Hulsmann [în ”Deflație și libertate”, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2012].
 
Deflația ca potențial pericol. În termeni economici, deflația înseamnă o reducere importantă a cantității de monedă și a substituenților monetari, antrenând un declin rapid al prețurilor nominale. Elementul esențial în înțelegerea deflației este un principiu descoperit încă de economiștii clasici, ca adevăr ce constituie de fapt fundamentul oricărui raționament economic sănătos și consistent, și anume: din punctul de vedere al intereselor comune ale membrilor societății (insistăm asupra ideii că este vorba despre interese comune ale ansamblului societății și de cele ale unor anumite grupuri), masa monetară este lipsită de relevanță: ”Indiferent de mărimea masei monetare, o anume cantitate de monedă furnizează toate serviciile pe care schimbul indirect le face posibile, atât pe ternen scurt, cât și pe termen lung” [Hulsmann].
 
Așa stând lucrurile, deflația nu are cum să reprezinte o nenorocire pentru membrii societății, chiar dacă experții de la Banca Națională și majoritatea populației cred așa ceva: tot ceea ce face ea ste să modifice distribuția bogăției între indivizi și diverse categorii sociale, precum și importanța relativă a diferitelor sectoare ale economiei. Însă ea nu afectează bogăția totală a societății: ”Să ne imaginăm că de mâine toate prețurile scad cu 50%. Acest fapt ne-ar impiedica să ne hrănim, să ne îmbrăcăm sau să ne deplasăm ? Nu, deoarece dispariția monedei nu este acompaniată de dispariția fizică a structurii productive. În cazul unei deflații violente, există mai puțină monedă în circulație decât de obicei; de aceea, este imposibil ca bunurile și serviciile să fie vândute la prețurile anterioare. Însă, instrumentele, mașinile, străzile, automobilele și camioanele, recoltele și rezervele alimentare sunt la locul lor. În consecință, putem continua să producem, chiar rentabil, deoarece profitul nu depinde de nivelul la care sunt vândute bunurile, ci de diferența dintre prețul de achiziție și cel de vânzare. Deflația determină scăderea celor două prețuri; de aceea, activitatea de producție rentabilă poate continua” [Hulsmann]. 
 
Spuneam că singura modificare fundamentală adusă de deflație este schimbarea radicală a structurii drepturilor de proprietate. Astfel, firmele finanțate prin credite intră în faliment deoarece prețurile mai scăzute nu le permit rambursarea datoriilor pe care ele le contractaseră fără să anticipeze deflația. Tot astfel, gospodăriile individuale care trebuie să returneze creditele ipotecare și alte împrumuturi importante falimentează și ele, deoarece veniturile lor se diminuează prin scăderea prețurilor nominale, în timp ce datoriile rămân la același nivel.      
 
Atenție însă, aceasta nu înseamnă la nivel societal contracție economică și șomaj în creștere, cum eronat susțin cei ce înțeleg deflația ca pericol pentru stabilitatea și prosperitatea economică. Nu putem sublinia îndeajuns faptul că falimentele – indiferent de numărul celor implicați – nu afectează bogăția reală a țării, în special pentru că nu restricționează continuarea producției. Alți indivizi preiau controlul firmelor respective sau intră în posesia caselor gospodăriilor falimentare, și anume aceia care nu erau îndatorați atunci când deflația s-a declanșat și care dețin și lichiditate pentru a cumpăra firme și imobile. Și nu există nici un motiv pentru a exclude posibilitatea firească ca acești noi proprietari să poată rentabiliza afacerile cu prețuri de vânzare net inferioare, deoarece ei au achiziționat stocurile și pot obține alți factori de producție, la prețuri la fel de scăzute.
 
Pe cale de consecință, credem că se poate susține cu justificare faptul că deflația nu este rea în sine. Ea produce un număr mare de perdanți, o parte dintre ei oameni complet nevinovați, care nu aveau cum să anticipeze un astfel de eveniment. Totodată, însă, deflația generează și mulți câștigători, după cum – lucru extrem de important pentru filosofia libertariană asumată în discuția noastră – ea pedepsește și nenumărați ”întreprinzători politici” care au prosperat în timpul perioadelor inflaționiste anterioare, grație legăturilor lor cu cei ce controlează producția de monedă discreționară (de altfel, asupra problemei monedei discreționare ne propunem să revenim într-o discuție viitoare). Așadar, ”...nu există o motivație economică de a lupta împotriva deflației prin politica monetară; este preferabil s-o lăsăm să-și urmeze cursul...pericolele deflației sunt pur imaginare, însă avantajele se dovedesc reale. Nu există nici un motiv de teamă în legătură cu efectele economice ale deflației, cu excepția cazului în care se confundă bunăstarea unei națiuni cu bunăstarea falselor sale elite. Din contra, avem multe motive să ne fie frică de politica opusă – adică reinflația, care nu este altceva decât inflație veritabilă -, dacă ținem cont de consecințele sale politice și economice” [Hulsmann].