Odată cu recentele luări oficiale de poziții privind adoptarea de către țara noastră a monedei euro – astfel, președintele Klaus Iohannis declara zilele trecute că adoptarea monedei unice reprezintă cel mai important proiect de țară după aderarea noastră la Uniunea Europeană, iar primul ministru Victor Ponta anunța, în replică, anul 2019 ca orizont de timp pentru adoptarea euro -, am asistat la o revitalizare spectaculoasă a dezbaterii privind integrarea noastră în zona euro, discuțiile centrându-se în general în jurul temei legate de oportunitatea și fezabilitatea unei astfel de ținte.

 

Lăsând la o parte faptul că unii dintre comentatori au considerat anunțul guvernamental ca simplu exercițiu de retorică - atâta timp cât el nu a fost însoțit și de o strategie națională în acest scop -, este de reținut că nu puțini dintre analiști au pledat totuși pentru oportunitatea țintei de aderare fixată de autorități, aducând drept principal argument în acest sens faptul că, în prezent, România îndeplinește criteriile nominale de aderare la zona euro, precum cele privind deficitul bugetar, datoria publică, inflația, ratele dobânzii sau cursul de schimb leu/euro. 

 

După cum au fost însă alții care au considerat ținta drept nerealistă și inoportună, mai ales atunci când se au în vedere neîmplinirile de până acum legate de convergența reală, reformele structurale românești necesare armonizării cu statele zonei euro fiind în continuare lente și întârziate. Pentru a nu mai aduce în discuție posibilele riscuri și complicații de natură tehnică – evocate mai ales de experții de la Banca Națională – asociate intrării leului în mecanismul european al cursului de schimb (ERM II) - ca anticameră a zonei euro -, mecanism în care moneda noastră ar trebui ”să reziste” timp de doi ani înainte de momentul adoptării euro (un astfel de risc ar fi, spre exemplu, expunerea la atacuri speculative; după cum o posibilă complicație, tot spre exemplu, ar decurge din faptul că, dacă ar fi să adoptăm euro în anul 2019, intrarea în ERM II s-ar petrece la anul, ceea ce ar antrena, printre altele, și alinierea actualului nivel al rezervelor minime obligatorii de 14% impus de Banca Națională la cel practicat în zona euro de 2%, reducere brutală ce ar putea conduce la ieșiri masive de valută din țară și, pe această cale, la presiuni serioase pe cursul leului).

 

Așadar, ținta 2019 este de bine sau de rău ? Răspunsul pe care l-aș propune ar fi următorul: zona monetară euro (având ca piloni Banca Centrală Europeană și moneda unică) este un aranjament monetar sortit eșecului, întrucât este clădit pe o monedă discreționară. De aceea, miza reală cu care ne confruntăm acum nu este legată de vreo opțiune ce ar trebui făcută în legătură cu aderarea noastră mai apropiată sau îndepărtată la zona euro, ci este una de o cu totul altă natură: aceea de a înțelege că imperativul momentului stă în punerea în bună rânduială a sistemului monetar internațional existent și că acest lucru reclamă cu necesitate niște reforme radicale în direcția pieței, precum: întoarcerea la o monedă-marfă (de exemplu, aurul), o piață monetară eliberată de monopolul de stat asupra monedei (și mijlocind tranzacționarea de varii monede private), și retragerea completă a statului din sistemul monetar. 

 

Voi încerca să aduc câteva argumente în acest sens, propunându-mi să urmez îndeaproape liniile de analiză și să preiau din ideile dezvoltate pe acest subiect de Guido Hulsmann în studiul său ”Euro – o interpretare rothbardiană a evoluției monetare recente”, apărut ca postfață la Murray Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noștri ?, București, Institutul Ludwig von Mises – Romania, 2005.

 

Poate că cel mai sănătos lucru ar fi să pornim de la ceea ce s-ar putea numi axioma fundamentală a teoriei monetare: mărimea cantității de bani în circulație nu are nici un impact asupra modului în care banii își îndeplinesc principala funcție, aceea de schimb. Orice cantitate de monedă este suficientă pentru a intermedia schimburile oricărei cantități de bunuri și servicii: cu cât este mai mare cantitatea de bani, cu atât prețurile de cumpărare, precum și cele de vânzare, vor fi mai mari, și cu cât cantitatea de bani este mai scăzută, cu atât prețurile de vânzare și de cumpărare vor fi mai reduse. Aceasta însemnă că este necesar să ne concentrăm atenția nu asupra cantității de bani în sine (or, băncile centrale sau FMI fac exact acest lucru, din moment ce au drept funcție de bază tocmai reglementarea și distribuirea producției monetare...), ci asupra variațiilor sale [Hulsmann, făcând trimitere la Rothbard]. Cu precizarea că variațiile sunt, la rândul lor, nesemnificative pentru funcția de mijloc de schimb a monedei, dar sunt în mod necesar însoțite de redistribuție. Și aici se află, cred, una din cheile înțelegerii problemei în discuție: prin natura lucrurilor, când masa monetară sporește, banii suplimentari intră în economie printr-un anumit punct (deținerile monetare ale primilor recipienți), diseminându-se ulterior treptat în restul economiei, mișcând astfel prețurile în sus, dar nu instantaneu și simultan peste tot (în deținerile monetare ale întregii populații).

 

Primii recipienți ai cantității suplimentare de bani beneficiază de prețuri nemodificate încă (relativ mai mici); pe măsură ce acești bani suplimentari se diseminează în economie (împingând prețurile în sus), situația se răstoarnă astfel încât ultimii recipienți se confruntă cu prețurile deja mărite, în condițiile în care veniturile lor nu au crescut pe măsură (sau chiar deloc). Este, deci, clar că acest lucru are drept consecință imediată și fundamentală redistribuția veniturilor dinspre cei care intră ultimii în posesia cantității suplimentare de bani înspre cei care intră primii. Și este totodată de la sine  înțeles că, deși efectul de redistribuire al inflației se produce oricum (independent de voința și/sau știința inițiatorilor), totuși el invită – și istoria ilustrează cu prisosință acest lucru – la utilizarea lui controlată și direcționată. Cu alte cuvinte, ”...statul nu creează prosperitate și cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuția produsă în sfera privată și creează condiții propice de manifestare pentru caracterele precare” [Vlad Topan].

 

Aceasta explică de ce guvernele tuturor țărilor au fost tentate dintotdeauna să preia controlul producției de monedă și să dirijeze împărțirea acesteia în funcție de propriile interese. Însă, ce anume face posibil acest mecanism de redistribuire etatistă manipulatoare și interesată a fluxului de venituri în cadrul societății ? Răspunsul ne este la îndemână: ”Odinioară, moneda era confecționată din metal prețios, iar producția sa era, în consecință, limitată de resursele naturale; astăzi, în schimb, ea este o monedă-simbol, cel mai adesea sub forma banilor de hârtie, și poate fi multiplicată de sute de ori instantaneu, după bunul-plac al producătorului său (autoritatea monetară). Prin acest mecanism, anumiți cetățeni sau anumite grupuri privilegiate se îmbogățesc pe seama tuturor celorlalte persoane” [Hulsmann]. 

 

Așadar, finalitatea implacabilă a monedei-simbol este numai aceea de a servi la multiplicarea cantității de monedă mai rapid decât ar fi posibil cu o monedă-marfă, cu scopul de a manevra (prin redistribuție) fluxurile de venituri din societate. Și este esențial de precizat și înțeles că acest tip de monedă discreționară (non-marfă) nu poate apărea în mod spontan pe piață, apariția și menținerea sa în circulație fiind rezultatul exclusiv al intervenției coercitive monopoliste a statului. Pe scurt, nu cred că trebuie să avem îndoială asupra faptului că abandonarea monedei-marfă și trecerea la moneda-simbol, discreționară (lucru care s-a petrecut, la scara istoriei, după prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și eșecul Acordului Smithsonian în 1973) prezintă o decizie politică motivată de calitatea monedei discreționare de a fi cel mai important instrument pentru menținerea și promovarea intereselor privilegiate: acest tip de monedă ”... îi face pe bogați și mai bogați, iar pe cei puternici și mai puternici decât ar fi putut să fie dacă s-ar fi bazat exclusiv pe cooperarea voluntară a concetățenilor. Ea îngrădește și cartelizează piața și dăruiește statului mana grație căreia acesta poate să se extindă în continuare, în detrimentul supușilor săi” [Hulsmann].  

 

Fapt este că toate monedele naționale îmbracă, în prezent, forma monedei-simbol, ele fiind oferite de producătorii lor (băncile centrale, prin care se exercită monopolul de stat asupra acestor monede discreționare) sub forma bancnotelor sau conturilor la vedere înregistrate la bancile centrale. Ca unelte ale îmbogățirii nejustificate și nemeritate, toate sistemele de bani discreționari sunt creațiile statului, iar evoluția sistemelor monetare internaționale nu reprezintă altceva decât prelungirea, cu alte instrumente, a politicii interne de redistribuție: ”Asemenea sistemelor monetare naționale, create pentru a acorda privilegii permanente celor mai influente grupuri politice pe seama tuturor celorlalți cetățeni, și instituțiile politice internaționale (Sistemul Monetar European, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internațional etc.) au fost înființate pentru a conserva și cimenta avantajele castei politice și administrative” [Hulsmann].

 

Dacă dăm credit celor argumentate mai sus, atunci putem înțelege – întorcându-ne la problema ce ne interesează aici -, că prin constituirea zonei monetare euro (cu pilonii săi vitali, Banca Centrală Europeană și moneda unică), pentru prima dată în istorie ”apare un producător central european de monedă-simbol, care nu numai că eliberează statul de limitările bugetare pe care fostul regim le impunea (Sistemul Monetar European – n.n.), dar, în același timp, îi deschide noi căi de îmbogățire, lui și grupurilor partizane, pe seama celorlalți cetățeni. Acesta este adevăratul scop al BCE și aceasta este intenția creatorilor săi” [Hulsmann].

 

Cred că proba adevărului pentru aceste cuvinte apăsate și grave ne-o dă însăși istoria anilor ’70-’80. După colapsul sistemului Bretton Woods - care, repet, a consfințit abandonarea monedei-marfă și trecerea la moneda discreționară -, tipărirea de bancnote a devenit o importantă sursă de venituri pentru statele occidentale ale vremii. Și, întrucât, prin definiție, nici un stat nu are de profitat din reducerea impozitelor și diminuarea îndatorării sale, inflația generată prin tipărirea de monedă a fost binevenită ca sursă de finanțare suplimentară pentru extinderea activităților statului. ”Nota de plată” a acestei creșteri inflaționiste în regimul cursurilor de schimb flotante a adus-o însă sfârșitul anilor ’70: curentul politic s-a inversat, prioritatea momentului devenind combaterea inflației printr-o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb.

 

Crearea, în 1979, a Sistemului Monetar European (SME) a fost tocmai expresia noilor priorități: stabilitatea SME nu depindea decât de activitatea independentă și responsabilă a autorităților monetare implicate, SME impunând fiecărui guvern ce dorea să stabilizeze cursul de schimb al propriei monede să nu facă mai multă inflație decât omologul său cel mai puțin inflaționist. Rezultatul a fost o relativă stabilitate a cursurilor de-a lungul anilor ’80, dar și o limitare – pe cale de consecință - a finanțării statelor prin metoda emisiunii monetare (folosită intensiv, după cum am văzut, în perioada anterioară). Firesc, pierderea de venituri adusă de reducerea inflației ar fi trebuit să fie contrabalansată printr-o diminuare corespunzătoare a cheltuielilor bugetare. Nu a fost să fie așa: ”…același cartel dominant al politicienilor și al grupurilor organizate politic s-a opus categoric acestei soluții. Avantajele pe care inflația i le adusese în detrimental cetățenilor neorganizați și neștiutori erau transformate în <acquis sociaux>, ce trebuiau să se mențínă nemodificate” [Hulsmann]. Astfel încât soluția aplicată a constat în sporirea datoriei statului, obiectivul recurgerii la îndatorare fiind finanțarea, în mod permanent, a acelor poziții din bugetul de stat care anterior fuseseră acoperite prin inflație.      

 

Această restructurare a resurselor de finanțare a statului – adică, mai puțină inflație, permanent mai multe noi datorii – a devenit din ce în ce mai vizibilă în perioada anilor ’80 și a influențat în mod decisiv evoluția sistemului monetar internațional. Oricum, spre sfârșitul deceniului în cauză era tot mai clar că posibilitățile de îndatorare ale statelor și-au atins limitele și că noi căi de finanțare trebuiau găsite.

 

Și, întrucât calea sporirii impozitelor și a obligațiilor sociale este întotdeauna nefezabilă în termeni politici, statele din SME au început tot mai mult să apeleze, din nou, la finanțarea prin tipărirea de monedă. Ceea ce justifică afirmația că stabiltatea SME la are făceam referire ceva mai sus nu a fost, pe fond, decât o aparență: iluzia unei relative stabilități venea din acceptarea unei îndatorări crescânde, iar aceasta a provocat, treptat dar sigur, revenirea inevitabilă la inflația anilor ’70: ”Sistemul Monetar European a fost o bombă cu explozie întârziată, al cărui cronometru ticăia tot mai puternic odată cu începutul anilor ’90” [Hulsmann]. 

 

Acestea fiind datele problemei, cred că nu este dificil de înțeles că înființarea în 1998 a Băncii Centrale Europene (BCE) și instituirea, un an mai târziu, a zonei euro nu au reprezentat nici pe departe perfecționarea și desăvârșirea precedentului Sistemului Monetar European, așa cum susținea la vremea respectivă propaganda oficială. Din contra, BCE și euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naționale. Suferind de același viciu genetic letal – moneda discreționară - noul aranjament monetar european nu avea cum să elimine nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de de noi mijloace de plată.

 

În fapt, el nu poate rezolva nici una dintre problemele monetare ce s-au ivit mereu după renunțarea în 1973 la moneda-marfă metalică. În realitate, BCE și euro nu oferă nici o soluție acestor probleme, ci doar le translatează și agravează: 

- pe de o parte, euro permite statelor să beneficieze de noi credite fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă, făcând deci posibilă în acest fel dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare (așa cum, pe de o parte, se întâmplase la nivel național în cadrul aranjamentului monetar SME ce l-a precedat și, pe de altă parte, așa cum s-a întâmplat deja la nivel european odată cu criza datoriilor suverane demarată în 2010); 

- pe de altă parte, euro hrănește și el inflația, nefăcând altceva ”...decât să substituie cartelurile naționale ale profitorilor de pe urma inflației cu un cartel european și să înalțe obstacole suplimentare în calea eforturilor cetățenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat” [Hulsmann].

 

Ambele procese conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbușirea sistemului, fie prin hiperinflație, fie prin implozia supra-statului (structura birocratică europeană ce