Așa ne învăță John Maynard Keynes în A Tract on Monetary Reform. Cu alte cuvinte dl. Keynes ne transmite că nu trebuie să ne gândim prea mult la consecințele pe termen lung ale propriilor idei sau acțiuni ci că ar trebui să ne concentrăm să găsim soluții pe termen scurt la problemele cu care ne confruntăm azi.

Deși nu foarte mulți dintre noi îi recunosc numele, Keynes este, din păcate, una dintre cele mai influente persoane ale secolului XX iar secolul XXI nu arată deloc bine, în mare parte datorită lui Keynes (murind în 1946, secolul XXI este neimportant pentru dl. Keynes).

Citatul de mai sus – pe termen lung suntem cu toții morți – este intim legat de modul în care dl. Keynes  privește apariția crizelor economice, le vede ca pe niște furtuni, ca fiind fenomene ale naturii care vin și trec după cum au venit, tot ceea ce putem noi face fiind să le supraviețuim cât mai confortabil. În acest sens Keynes propune tipărirea de bani care să permită creșterea cheltuielilor guvernamentale în vederea creșterii cererii agregate care să ducă la scăderea șomajului scăpând din vedere că tocmai inflația este fundamentul – pe termen lung – viitoarei crize economice. Cu alte cuvinte, propune să ieșim din faliment cheltuind bani pe care nu-i avem.

Economiștii occidentali – cu excepția notabilă a marxiștilor, a austriecilor, a școlii de la Chicago – au îmbrățișat cu entuziasm teza lui Keynes iar urmarea revoluției keynesiene o citim în cărțile de istorie.  Economia a devenit un soi de montagnes russes ce trebuie stăpânit de puținii inițiați în arta tipăririi banilor. Inflația perpetuă generează polarizare socială (ca urmare a efectului Cantillon) care este noua realitate a secolului XXI.

Totuși, ar trebui și mai ales ar fi trebuit să ni se pară cu totul extraordinar faptul că Keynes a ignorat deliberat consecințele pe termen lung ale teoriei sale, este extravagant să ne aducem la tăcere criticii spunând că, dat fiind că pe termen lung suntem cu toții morți, consecințele pe termen lung ale propriilor acțiuni devin neinteresante sau neimportante. Este extravagant și extraordinar pentru că dl. Keynes a avut o viață extraordinară și extravagantă.

 

Educat la Eaton și Cambrige devine membru al grupului Bloomsbury, o adunătură de artiști decadenți care vedeau în homosexualitate o virtute. În prima parte a vieții a avut o serie de relații homosexuale pentru a se căsători mai apoi cu balerina de origine rusă Lydia Lopokova, căsătorie din care nu au rezultat copii. Într-adevăr, dl. Keynes a avut toate motivele să fie dezinteresat de consecințele pe termen lung ale acțiunilor sale întrucât „pe termen lung suntem cu toții morți”.

Ideile care au pus în mișcare revoluția keynesiană au fost publicate în 1936, când încă nu ne reveniserăm după Marea Criză Economică. Economiștilor, care au căutat cu disperarea soluții pentru ieșirea din criză, noua paradigmă le-a părut proaspătă și - în ciuda criticilor inițiale - au adoptat-o rapid. Deși au apărut ulterior critici devastatoare ale ideilor lui Keynes (cuprinse în Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor), răul făcut nu a mai putut fi îndreptat nici în ziua de astăzi. Funcționăm sub tirania zilei de mâine, fără să ne pese de viitorul copiilor noștri.

Pentru majoritatea dintre noi este extraordinar și extravagant să ne gândim că pe termen lung suntem cu toții morți, în adâncul nostru știm că avem datoria să le lăsăm copiilor noștri o lume mai bună decât am găsit-o noi înșine.  Sunt puțini cei care nu gândesc astfel, sunt puțini, organizați, eventual simpatici, educați și moderni. La vremea sa Keynes a fost unul dintre ei.