Nu cred că ar fi o exagerare dacă aș spune că, în mod predilect în vremurile noastre, problema fundamentală a economiei o reprezintă alegerea ce trebuie mereu făcută între singurele alternative realiste de organizare socială: stat sau piață liberă; constrângere sau proprietate privată; birocrat sau întreprinzător(1) . 
 
Privind din perspectivă istorică modul în care societățile umane s-au raportat la acest set de alegeri, putem observa manifestarea unei tendințe seculare neabătute de creștere, și nu de micșorare, a implicării statului în economie. Bunăoară, dacă până la începutul secolului al XIX-lea se constată o implicare redusă, și menținută la un nivel relativ constant, a statului în economie (măsurată prin echivalentul din PIB al prelevării de impozite, implicarea se cifra la nivelul de 5%), spre sfârșitul secolului se observă o tendință de creștere continuă a procentului prelevărilor, pentru ca la jumătatea secolului al XX-lea prelevarea să ajungă la valori ce depășeau 50% din PIB(2). În prezent, cotele de prelevare variază destul de semnificativ între state, dar se mențin în medie la peste 40%, din PIB, criza pe care încă o traversăm antrenând de fapt o creștere masivă a implicării statului în economie (în special pe secvența măsurilor de combatere a efectelor crizei adoptate de majoritatea autorităților lumii). 

Laboratorul ImunoMedica

 
Mai mult decât atât. În jumătatea de secol de după cel de-al Doilea Război Mondial, se observă că până și în țările occidentale puternic industrializate (în plus față de țările blocului comunist de la acea vreme) sectorul public/colectivizat și-a extins rolul redistributiv până la niveluri reprezentând 40% - 60% din totalul venitului generat în țările respective. 
 
Avem, deci, de-a face cu un fenomen în fond tulburător, pe care l-am putea numi preferința perenă a oamenilor pentru stat, adică pentru organizarea societății în baza intervenționismului etatist (respectiv, preferința lor pentru ordinea coercitivă impusă de autoritatea statală), în detrimentul organizării societale în temeiul funcționării piețelor libere. 
 
Această stare de lucruri este de natură să ridice o serie de întrebări tulburătoare, aș zice, precum:
- de ce tocmai intervenționismul etatist este perceput de oameni ca fiind soluția perenă pentru o bună funcționare a comunităților umane din mai toate timpurile ?
- dacă economia de piață liberă este atât de bună – precum susținem noi, libertarienii -, atunci de ce nu este ea percepută ca fiind soluția cea adevărată ?
- dacă guvernele sunt atât de rele, de ce au astăzi atâta putere în întreaga lume ?
 
Se pare că explicația în general agreată pe care cercetătorii din științele sociale o dau acestui fenomen este aceea că cetățenii înșiși doresc și cer acest lucru, respectiv o societate bazată pe stat. Altminteri, se argumentează, personalitățile și partidele politice care eventual ar candida pe platforma micșorării statului și a creșterii pieței ar câștiga puterea și ar schimba raportul în favoarea pieței libere. Ceea ce, precum tocmai am văzut, nu s-a prea întâmplat la scara istoriei moderne (de altfel, scorul electoral relativ modest obținut de senatorul republican american Ron Paul – politician promotor al viziunii libertariene - în cursa pentru obținerea investiturii partidului său drept candidat pentru alegerile prezidențiale din 2012 este, poate, cea mai recentă și notorie ilustrare a acestui fapt).  

Cred însă că subiectul trebuie aprofundat mai mult, dacă dorim găsirea unor răspunsuri la întrebările de mai sus. 
 
În acest sens, merită să observăm că marea majoritate a oamenilor – de la noi și de aiurea - susțin diferitele politici guvernamentale (prin care statul se implică în economie) întrucât cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori iau ei în calcul și posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenția acestuia le agravează. Așa după cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acțiunile voluntare întreprinse pe o piață liberă (de intervenția guvernului) să fie capabile să rezolve multe din așa-zisele eșecuri ale pieței. 
 
Pe de altă parte, credința larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credința la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieței libere, în sensul că(3) : 
 - sistemul bazat pe piața liberă nu poate apărea sau persista  pentru că, în absența intervenției protectoare a statului, anumiți oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul cât și abilitatea de a folosi forța împotriva celorlalți; 
 - și chiar dacă societatea ar lua naștere într-o lume perfect libertariană, fără nici un stat, grupuri aflate în competiție vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv; 
 - astfel că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forței, grupuri aflate în competiție care pot coopera pentru a soluționa disputele ar putea la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciției;
- ca atare, pentru cei mulți dintre noi care gândesc astfel, e improbabil ca o societate libertariană să supraviețuiască, și aceasta datorită a ceea ce poate fi numit  „paradoxul cooperării”: unii oameni vor fi capabili să coopereze îndeajuns de mult încât să îi amenințe pe ceilalți cu forța privată sau cu cea a unui guvern, iar acest lucru constitie, în opinia majorității dintre noi, o caracteristică absolut inevitabilă a unei societăți non-statale (care nu se bazează pe ordinea legitimă impusă de stat);
- și chiar în eventualitatea în care cei mai mulți oameni ar fi pașnici, grupurile mai puternice tot le-ar putea amenința pe celelalte, care nu prea ar avea altă posibilitate decât să bată în retragere: deși victimelor le-ar fi mai bine dacă nu ar fi persecutate deloc, totuși ele sunt într-o situație mai bună dacă suportă persecuția și nu răspund cu aceeași monedă, decât dacă ar riposta, deoarece confruntările sunt costisitoare.  
 
Pe această linie de judecată se inscriu, de altfel, și următoarele aserțiuni ale unui cercetător cu reputație în domeniu: „În lipsa guvernului – sau chiar și atunci când există un guvern slab– grupuri predatoare se vor impune prin forță și vor crea un guvern pentru a extrage venituri și bogăție de la aceștia (restul populației-n.n.)”(4)  Ceea ce impune în mod firesc și implacabil concluzia, pentru atât de numeroșii adepți ai unei astfel de interpretări, că guvernul este inevitabil iar preferința pentru stat este rațională. 
 
Analiza-serial pe care v-o propun prin acest prim episod avansează o perspectivă sensibil diferită: piețele libere și cooperarea socială voluntară în general sunt elementul cheie în crearea factorilor comportamentali decisivi – precum încrederea – pentru ca societățile să poată funcționa corespunzător. Ele sunt cele care facilitează afirmarea și consolidarea lumii civilizate, între pilonii căreia se află și performanța economică. Lăsate să funcționeze liber de orice intervenție guvernamentală distorsionantă, piețele duc inclusiv la creșterea nivelului de încredere al indivizilor, facilitând astfel relațiile inter-umane și sporind coeziunea socială.
 
Ceea ce înseamnă că nu ”paradoxul cooperării” sau alți pretinși factori endogeni ai funcționării libere a piețelor duc la capotarea lor, ci acțiunea distorsionată generată de intruziunea unor factori perturbatori induși ”din exterior” (exogeni), cum este prin excelență  intervenția guvernamentală.    
 
În sprijinul unei astfel de înțelegeri a stării de lucruri, analiza-serial ce va urma se bazează pe fapte și dovezi istorice. În acest sens, serialul urmărește, cronologic, evoluția în ultimii 150 de ani a pieței serviciilor medicale din Statele Unite și devoalează mecanismele intime prin care:

piața liberă a serviciilor medicale de pe la mijlocul secolului al XIX-lea (când asistența medicală se baza pe sistemul medicilor privați de familie, care-și alocau cea mai mare parte a timpului lor pentru consultarea și cunoașterea îndeaproape a pacienților, percepând tarife scăzute, aflându-se într-o competiție liberă pe piața prestării de servicii medicale – medici alopați, medici homeopați, medici chiropracticieni specializați în tehnica preso-puncturii, farmaciști, moașe, surori medicale);

a fost ulterior treptat sugrumată (până spre primele două decenii ale secolului al XX-lea) prin complotul pus la cale de grupurile de interese ale medicilor alopați (ce urmăreau, pe de o parte, limitarea exercitării profesiunii de către concurenți – homeopații, osteopații, chiropracticienii, farmaciștii, moașele, surorile medicale – și, pe de altă parte, restricționarea ofertei de servicii medicale pentru ridicarea artificială a nivelului tarifelor acestora – prin restricționarea severă a accesului la sistemul educațional medical prin limitarea semnificativă a numărului instituțiilor de învătământ medical acreditate, și obținându-se astfel reducerea masivă a numărului elevilor și studenților admiși anual în cadrul școlilor medicale acreditate);

pentru a fi în cele din urmă metamorfozată în actuala structură de monopol medical etatist-corporatist. O structură ce combină simbiotic funcția de monitorizare a statului (exercitată prin corpul de birocrați medicali federali și statali), cu atribuțiile de reglementare și control ale rețelei de instituții girate de medicii alopați (American Medical Association, Federația Consiliilor Medicale statale și Consiliile statale ale examinatorilor-licențiatori medicali), precum și cu activitatea comercială a unor entități corporative private ce beneficiază de un regim privilegiat în relațiile cu autoritățile medicale mai sus menționate (anumite companii de asigurări medicale, anumite rețele farmaceutice, anumite firme producătoare de medicamente, anumite lanțuri de spitale). Un monopol medical ce și-a consolidat și întărit puterea de-a lungul întregului secol XX, capabil în prezent să neutralizeze acțiunea oricărui competitor ce atentează la hegemonia sa.

Lecția centrală, cu reprezentativitate mai largă, pe care voi încearca să o extrag din cazul pieței medicale nord-americane este însă următoarea:

atâta timp cât complotul pus la cale de grupurile de interese (ale medicilor alopați) s-a realizat prin-forțe-proprii (adică din interiorul mecanismelor de funcționare ale pieței libere), el a eșuat,  iar piața și-a dovedit capacitatea genuină de a-și prezerva buna funcționare chiar și în condițiile apariției unor perturbații activate ”din interior” (endogen) de către unii dintre participanții pe piață (în cazul nostru, medicii alopați);

însă, atunci când acest complot a beneficiat și de intruziunea forței coercitive a statului, el a dus în cele din urmă la asasinarea instituțională a pieței libere, prin instituirea monopolului medical etatisto-corporatist.

Note:
 
1) Vezi și Marius Spiridon (2005), Ciclul în teoria economică modernă, teză de doctorat, Institutul Național de Cercetări Economice, Academia Română, p.92. 
2) Vezi Aurelian Dochia (2010),  Fragmente de criză, București, Editura Expert, p.118.
3) Urmez aici liniile de analiză dezvoltate în Edward P. Stringham, Jeffrey Rogers Hummel (2010),  If a Pure Market Economy is So Good, Why Doesn't It Exist? The Importance of Changing Preferences versus Incentives in Social Change”, Quarterly Journal of Austrian Economics,  vol.13, nr. 2. 
4) Randall G.Holcombe (2007), Government: Unnecessary but Inevitable, în Journal of Libertarian Studies, Vol.21, No.1, p.326.