Așa cum am arătat anterior, reducerea fiscalității, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creștere a cererii solvabile și a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, așa cum spunea Keynes, nu generează o creștere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea creșterii economice nu este afectată de niciun risc iminent. Dacă, însă, deficitele fiscale depășesc anumite praguri critice, fezabilitatea acestei politici fiscal-bugetare devine extrem de problematică.

Spre exemplu, dacă analizăm fezabilitatea financiară a statului român, vom constata, conform datelor publicate de Ministrul de Finanțe, că ponderea dobânzilor în veniturile acestuia reprezintă aproximativ 3%  în acest moment. Însă, dacă nivelul relativ al datoriei publice (35% din PIB) se dublează, iar ponderea veniturilor publice în produsul intern brut rămâne neschimbată (aproximativ 33% din PIB), atunci costul dobânzilor va crește la 6% din venituri, ceea ce înseamnă un cost echivalent cu veniturile bugetare alocate în acest an pentru învățământ și apărare! Altfel spus, dacă deficitele guvernamentale nu vor fi ținute sub control și ponderea datoriei publice în produsul intern brut va depăși pragul critic de 60%, atunci executivul de la București va fi obligat să apeleze la „bunăvoința” creditorilor externi, iar suveranitatea politico-economică a țării noastre va deveni problematică.

Din fericire, probabilitatea scenariului descris anterior este, în opinia mea, relativ scăzută. Pentru că, nivelul actual al creditelor contractate de guvern, de companiile nefinanciare și de locuitorii României reprezintă doar 85,9% din produsul intern brut, acest nivel fiind cel mai scăzut din UE și cu mult inferior pragului critic reglementat de oficialii Comisiei Europene: 193% din PIB, conform Eurostat.

Într-adevăr, dacă analizăm datele anterioare putem înțelege cât de mari sunt riscurile care afectează în acest moment sustenabilitatea creșterii economice în cazurile Marii Britanii, Italiei și Franței. Datorită supracreditării, în aceste țări nu este posibilă nici măcar o reducere moderată a poverii fiscale. Pe de altă parte, o majorare de tip keynesist a cheltuielilor publice în scopul stimulării creșterii consumului și a investițiilor ar genera în aceste țări o creștere nesustenabilă a datoriei publice și un colaps al consumului și investițiilor private datorită creșterii costurilor de rambursare a datoriei publice.

Din fericire, sustenabilitatea creșterii economice nu este grevată de aceste riscuri în cazul României, unde reducerea impozitelor și taxelor, creșterea semnificativă a pensiilor și a salariilor din sectorul public, plafonarea strictă a cheltuielilor publice, precum și contracararea eficientă a supracreditării companiilor și a populației au generat o creștere fezabilă din punct de vedere fiscal-monetar a consumului și a investițiilor din sectorul privat al economiei.

 

Articol apărut inițial aici.