Pe 13 noiembrie 2015, site-ul HotNews.ro a postat un foarte interesant articol al binecunoscutului nostru economist, Lucian Croitoru, întitulat ”Simbioza”. Ni s-a oferit astfel o excelentă analiză sintetică a mersului societății românești de după decembrie 1989. De altfel, conceptul ce ni se propune în acest sens, ”Simbioza”, reprezintă - în opinia mea cel puțin – produsul teoretic cel mai consistent dezvoltat de economiștii noștri cu privire tranziția românească (alte concepte avansate de-a lungul timpului au fost, spre exmplu, ”încordarea structurală” sau ”gradualismul patologic”).

În cele ce urmează îmi propun ca, beneficiind de larga plajă de problematizări oferită de analiza lui Lucian Croitoru, să încerc aprofundarea unora dintre ele.

În general, economiștii de la noi care au analizat societatea românească a ultimelor două decenii și jumătate(1) și-au concentrat cercetările pe două direcții. Prima, a vizat evoluția indicatorilor de performanță economică, iar concluzia general agreată a fost aceea că lipsa voinței politice pentru implementarea reformelor s-a soldat, deopotrivă, cu un proces mult prea lent al reformei structurale și cu un succes mai curând limitat de stabilizare a economiei. Iar efectul în timp al acestor evoluții economice anemice a fost acela că România a suportat un cost ridicat al tranziției, fără să reușească însă să culeagă roadele unei economii de piață care să și funcționeze cu adevărat. 

Cea de-a doua direcție s-a concentrat pe analiza politicilor economice aplicate de guvernele ce s-au succedat la putere de-a lungul perioadei în discuție. S-a evidențiat astfel că, tipic pentru mai toate guvernările, a fost faptul că atât obiectivele de stabilizare macroeconomică, cât și cele de ajustare structurală au fost sistematic subminate de predispoziția nedezmințită a autorităților de a modifica măsurile de politică microeconomică sau financiară la primul semn de reacție a economiei reale inacceptabilă pentru ele. Reacție ce a fost în repetate rânduri folosită de autorități drept pretext pentru o acțiune administrativă sporită și pentru adoptarea unor măsuri mergând împotriva reformei, dar invocate ca încercări de a face față dificultăților imediate.
 
În felul acesta, guvernanții postdecembriști, indiferent de declarata lor culoare politică, au putut să conceapă și să aplice reformele astfel încât să păstreze inconsistența lor internă, lucru care le-a permis fie să se întoarcă la vechile năravuri ale intervențiilor și controalelor administrative, fie, mai recent, să includă în noile măsuri de tip reformist vechiul conținut de tip intervenționist.
 
Așadar, eșecul punerii în funcțiune a unei economii de piață reale, datorat lipsei voinței politice reformatoare, concretizată într-o politică economică menită să perpetueze intervenționismul guvernamental, sunt toate acestea elaborările conceptuale cele mai articulate propuse de economiștii noștri pentru explicarea mersului societății românești de-a lungul ultimului sfert de veac. Pe acest fundal, conceptul de ”Simbioză” pe care ni-l propune acum Lucian Croitoru(2) vine și duce mai în profunzime înțelegerea realităților României postcomuniste. 
 
Ce ne spune, de fapt, Lucian Croitoru? Ne spune că Simbioza este o alianță de interese (ce vizează extragerea de rente) creată după anul 1989 între noua clasă politică și noua birocrație etatistă (ambele metamorfozate din fosta nomenclatură comunistă și protejații acesteia), pe de o parte, și noua elită de afaceri cu statul, pe de alta. Ne mai spune că Simbioza a țintit permanent să mențină libertatea proprietății la niveluri scăzute (adică, drepturi reduse de proprietate) și să mențină o minimă influență asupra justiției, făcând loc corupției. Și ne spune, de asemenea, că această libertate redusă a proprietății, împreună cu corupția extinsă sunt sursele vitale care au asigurat și continuă să asigure extragerea de rente de către membrii Simbiozei, ele fiind în același timp și adevăratele obstacole majore în calea dezvoltării țării și bunăstării populației. Fapt pentru care eșecul trecerii la capitalismul competitiv al României nu poate fi disociat de ființarea nefastă a Simbiozei, al cărei chip hidos (”…imorală, lacomă de bogăție materială și de vieți omenești, lașă, indiferentă la suferința provocată de sărăcie și arogantă…”) a fost demascat și văzut mai clar ca niciodată în seara tragediei de la clubul ”Colectiv”. 
 
Ne mai spune Lucian Croitoru faptul că nu putem să aspirăm la bună rânduială și prosperitate în societatea noastră atâta timp cât Simbioza va continua să existe, lupta cu ea trebuind să se bazeze de acum înainte pe câteva repere clare: 
- mai întâi, lovitura letală ce-i poate fi aplicată poate veni doar prin instituirea domniei legii și numirea în funcții publice pe criterii de competență; 
- apoi, în confruntarea directă cu ea, trebuie să se țină seama de marea ei capacitate - dovedită deja ! - de adaptare și deghizare (odată demascată, Simbioza va încerca să-și asigure pe mai departe existența folosindu-se, prin disimulare, de ceea ce pare astăzi dezirabil și respectabil pentru ”Strada” protestatarilor civici); 
- în fine, creșterea libertății proprietății și reducerea masivă a corupției – ca ținte ce reprezintă opusul rațiunii de a fi a Simbiozei – sunt organic legate între ele, astfel că succesul în lupta cu ea depinde de concomitența realizării lor.
 
Față de cele arătate mai sus se poate conveni, cred, asupra faptului că analiza în termenii ”Simbiozei” trece dincolo de aparența lucrurilor, fiindu-ne ghid prețios pentru deslușirea a ceea ce s-a întâmplat în spatele cortinei: eșecul punerii în funcțiune a unei economii de piață reale în România postcomunistă nu se datorează, de fapt, lipsei voinței reformatoare și politicilor economice inconsistente, ci intereselor politicienilor, elitei birocratice și aliaților lor din sectorul privat în extragerea de rente din managementul transformărilor sistemice (în anii tranziției), din cel al proceselor de aliniere (în anii preaderării), dar și din managementul proceselor de convergență economică (în anii curenți, de după aderare). Astfel că relațiile simbiotice dintre căutătorii de rente sunt cauza, în timp ce lipsa voinței și inconsistența politicilor sunt efectele. 
 
Și totuși, sunt de părere că perspectiva și analiza pe care ni le propune Lucian Croitoru pot fi ele însele duse mai departe, mai în profunzime. În sensul că Simbioza nu este ultima realitate cauzală: există în spatele ei o altă realitate, în raport cu care Simbioza apare ca efect. Să mă explic.
 
Se pune întrebarea: cum a fost posibilă apariția Simbiozei, care este geneza ei ? Părerea lui Lucian Croitoru este că: ”Simbioza este produsul transformării de către liderii comuniști a capitalului politic în capital economic. În schimbul libertății politice oferite cetățenilor în 1989, fosta nomenclatură și protejații ei au primit afacerile acestei țări. Tranzacția a fost posibilă deoarece ei s-au metamorfozat în „noua clasă politică” și în „noua birocrație”, generând din rândurile lor noua elită de afaceri cu statul. Avem aici o explicație ”tranzacțională” a genezei Simbiozei: la momentul Revoluției, în schimbul renunțării la monopolul asupra capitalului politic deținut în perioada comunistă (prin oferirea de libertăți politice poporului), foștii lideri comuniști (noua clasă politică) au primit controlul asupra capitalului economic al României postcomuniste (”afacerile acestei țări”). Care capital reprezintă, în înțelegerea lui Croitoru, sămânța din care avea să germineze Simbioza. Este exact, dar nu și adevărat(3) . Adică, este o exactitate incompletă. 
 
Din perspectiva în care văd eu lucrurile, căutarea și extragerea de rente de către politicieni, elita birocratică și aliații lor din sectorul privat au fost posibile nu atât datorită dobândirii capitalului economic (care este un instrument al susținerii și facilității relațiilor simbiotice, dar nu cauza lor), cât datorită faptului că, pe fundalul ezitărilor în susținerea ritmului și substanței reformelor, birocrația statală – care avea cel mai mult de pierdut de pe urma unor transformări profunde -, a reușit să exercite influența necesară pentru a sugera și impune cel mai convenabil model al reformelor din perspectiva conservării puterii sale: modelul de dezvoltare centrat pe stat. 
 
Ca atare, transformarea sistemică a economiei românești - moștenită din perioada comunistă de planificare centralizată - a putut fi concepută ca proces condus aproape exclusiv de către guvern, programele de reformă și politicile economice rămânând tributare paradigmei intervenționiste. În atari condiții, performanțele cronic slabe ale economiei nu au fost văzute ca rezultate ale distorsiunilor introduse de intervențiile guvernamentale. Căutătorii de rente din cadrul birocrației statale au îndreptat, în mod sistematic, identificarea soluțiilor declinului economic spre noi combinații de intervenții guvernamentale, în timp ce reformele parțiale au avut drept rezultat pervers agravarea distorsiunilor.
 
Acumularea distorsiunilor, pentru care se reclamau noi intervenții guvernamentale, a fost paravanul în spatele căruia căutătorii de rente din birocrația etatistă și-au dat mâna cu cei din structurile politice și cu întreprinzătorii privați afiliați intereselor politice, dezvoltând în felul acesta un sistem de relații simbiotice prin care extragerea de rente a devenit mai eficientă și remuneratoare pentru toți participanții. Aceste relații simbiotice au perpetuat intervențiile guvernamentale excesive, în timp ce interesele comune ale Simbiozei au acționat în sensul vicierii sau al subminării forței reformatoare și transformatoare a politicilor economice. 
 
Așadar, putem spune că perpetuarea dezvoltării centrate pe stat și după prăbușirea regimului comunist în România este adevăratul  ”pat germinativ” al Simbiozei (factorul ei cauzal), în timp dobândirea controlului asupra capitalului economic al României postcomuniste – invocată de Lucian Croitoru ca fiind geneza Simbiozei - nu reprezintă altceva decât modalitatea principală de instrumentalizare a relațiilor simbiotice. 
 
Dincolo de posibila pedanterie academică, distincția aceasta cu care operez aici cred că poate aduce și un oarecare folos pragmatic. Iar acest folos îl putem observa dacă ne punem acum problema modului în care poate fi soluționată situația în care ne aflăm. Aici, din nou. fără însă să le neg rostul, mă despart de soluțiile întrevăzute de Lucian Croitoru. Să mă explic.
 
Așa cum am văzut, pentru autorul nostru, eșecul trecerii la capitalismul competitiv în România se explică prin acțiunea nocivă a Simbiozei, drepturile reduse de proprietate și corupția extinsă fiind sursele ce îi alimentează și perpetuează existența. Ca atare, lupta pentru normalitate și bunăstare în societatea românească de astăzi înseamnă lupta cu Simbioza, lovitura letală ce trebuie să îi fie aplicată constând, pe de o parte, în instituirea domniei legii (ceea ce va avea drept rezultat, în înțelegerea lui Croitoru, creșterea libertății proprietății concomitent cu reducerea masivă a corupției) și, pe de altă parte, în numirea în funcții publice pe criterii de competență (ceea ce echivalează cu punerea în mișcare a unei autentice circulații a elitelor). Iar acest efort de demantelare a relațiilor simbiotice trebuie dus până la capăt în deplina înțelegere a faptului că Simbioza și-a dovedit din plin marea sa capacitate de adaptare la circumstanțe ce îi sunt ostile și, mai ales, abilitatea de a se disimula în însăși intimitatea eforturilor ce îi vizează dispariția.
 
Din punctul meu de vedere, sunt toate acestea idei onorabile, de care trebuie ținut cont atunci când urmărim punerea în bună rânduială a mersului societății noastre, numai că ele nu duc lucrurile până la capăt. Împărtășesc convingerea – așa cum am încercat să arăt anterior – că Simbioza nu este realitatea cauzală ultimă a proastei rânduieli din societatea românească de astăzi, ci doar efectul adevăratului factor cauzal ultim: perpeturea modelului de dezvoltare centrată pe stat. 
 
Ca atare, ținta noastră trebuie să fie demantelarea acestui model pernicios și trecerea la dezvoltarea centrată pe piață. Altfel spus, imperativul momentului este ”mai multă piață și mai puțin stat”. Fiind pe deplin conștienți de următorul lucru: cu cât statul este mai mic, cu atât este mai important individul; cu cât statul decide mai puține lucruri pentru toată lumea, cu atât fiecare dintre noi poate decide mai mult pentru el însuși; cu cât statul are mai puțini bani, cu atât este mai bogat individul.
 
Drept urmare, sunt de părere că, fără să abandonăm acțiunile de genul celor propuse de Lucian Croitoru, trebuie în schimb să le împlinim rostul prin concentrarea noastră prioritară pe acțiuni ce vizează nemijlocit obiectivul ”mai multă piață și mai puțin stat”. Concret, țintele ce ar trebui să fie avute în vedere în acest sens ar putea îmbrăca forma câtorva întrebări(4). 
 
Cum putem face statul mai mic?

- prin desfolierea lui de funcții și atribuții și transferarea lor către comunitățile (nu autoritățile) locale. O astfel de descentralizare autentică nu s-ar referi la mutarea atribuțiilor statului de la guvern la prefectură sau primărie, de la București la Brașov, ci la concedierea guvernului și la angajarea responsabilității individului, familiei, comunităților locale;
- prin reducerea la minim a numărului de poziții decizionale din administrația publică centrală și locală. Scopul ar fi eliminarea salarizării preferențiale și reducerea posibilității obținerii de rente prin exercitarea discreționară a funcției publice. Birocrații și clientela politică vor fi astfel stimulați să-și convertească comportamentul strict redistributiv într-unul antreprenorial: să prospere nu prin vânătoare/acordare de favoruri și privilegii din banul public (relațiile simbiotice căutătoare de rente despre care s-a făcut vorbire anterior în discuția noastră), ci prin obținerea de câștiguri legitime din activități proprii pe piața liberă;
- prin reducerea la minim a numărului de poziții administrative (funcționari) din administrația publică centrală și locală. Viața de zi cu zi a românilor nu poate fi îmbunătățită fără o reducere drastică a birocrației. Funcționarii disponibilizați se vor integra în sectorul privat, care se va extinde și se va consolida prin însăși „deparazitarea” sa de finanțarea „caracatiței” Simbiozei. 

Cum putem decide mai mult pentru noi?

În educație:

- prin desființarea monopolului statului în planificarea învățământului (deci a obligativității acreditării de către stat a instituțiilor de învățământ și a programelor de studii), lucru care va conduce la creșterea diversității educației și înlăturarea modelării tuturor școlilor după chipul și asemănarea celor de stat;

- prin reconsiderarea și reducerea obligativității învățământului public: doar primii patru ani de studiu ar trebui să aibă statutul de învățământ obligatoriu finanțat de stat. Chiar și pentru acest stadiu ar trebui să existe alternativa școlii private. Măsura ar conduce la apariția unei piețe reale a serviciilor la nivelul tuturor treptelor educaționale, iar părinții vor putea fi liberi să aleagă pentru copii lor școala dorită;

- prin finanțarea marginală a educației din fonduri publice: aceasta ar presupune acordarea de vouchere educaționale în cazul celor care fac dovada lipsei de posibilități materiale;

- prin privatizarea școlilor de stat: proprietatea de stat în educație a dus la apariția fenomenului de diplomo-scleroză în rândul tinerilor și, implicit, la devalorizarea constantă a diplomelor pe piața muncii; 

- prin legalizarea alternativelor educaționale private: ar presupune crearea cadrului legislativ care să favorizeze dezvoltarea alternativelor private autentice, mergând de la școli/universități/licee/ grădinițe private, până la educația în familie (homeschooling). 

În sănătate:

- prin desființarea obligativității contribuțiilor la asigurările de sănătate: acest lucru ar implica lăsarea deciziei la nivelul individului, atât în ceea ce privește cuantumul sumei alocate pentru servicii medicale, cât și în ceea ce privește alegerea furnizorului de astfel de servicii;

- prin dezvoltarea asigurărilor private de sănătate: fiecare individ va putea astfel opta pentru un anumit pachet de servicii medicale în funcție de starea sa de sănătate și de suma pe care dorește să o aloce;

- prin privatizarea spitalelor publice: sistemul public de sănătate este falimentar. O dovedesc sondajele în rândul populației, dar și expansiunea puternică a spitalelor și clinicilor private. Pe de altă parte, pentru a se asigura un nivel minim de asistență medicală celor cu venituri insuficiente sau pentru servicii de urgență, statul ar urma să finanțeze direct pacientul.

În muncă:

- piața românească a muncii este una dintre cele mai obstrucționate și inflexibile din Europa, atât în ceea ce privește nivelul taxării, cât și al reglementării. Elemente principale ce determină această stare de lucruri sunt: salariul minim pe economie; dificultatea concedierii; reglementările privind securitatea muncii; cele privind reglementarea accesului la anumite profesii; reglementarea orelor suplimentare; rigiditatea programului de lucru;  reglementarea duratei vieții active etc.

- obiectivul de avut în vedere ar fi cel al liberalizării pieței muncii: acest lucru ar însemna, în primul rând, eliminarea prevederilor privind salariul minim și abrogarea reglementărilor care descurajează în prezent angajarea forței de muncă.

Cum putem lăsa statului mai puțini bani?  

- preconizata desfoliere a statului de funcții ar duce la reducerea nevoii de bani publici necesari finanțării acestor funcții. Un stat mai mic este un stat cu un buget comprimat atât pe partea de surse/venituri cât și pe partea de utilizări/cheltuieli. 

- măsurile ce ar trebui inițiate s-ar diferenția net de „politica de austeritate” urmată până în prezent, care a țintit însănătoșirea statului – implicit prin sărăcirea individului – și ale cărei rezultate sunt deja evidente: subminarea perspectivelor de creștere economică și alimentarea contradicțiilor sociale. Măsurile ce ar trebui aplicate ar viza:

- reducerea și simplificarea impozitării: „Taxe mai mici și mai puține” ar reprezenta un deziderat vital. Regimul fiscal actual este extrem de stufos, numărând sute de taxe. Cu cât numărul de taxe este mai redus, cu atât costul administrării fiscale este mai mic, iar capacitatea de previziune antreprenorială este mai mare. Cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât sunt mai stimulate investițiile și bunăstarea populației;

- reducerea bugetului administrației publice: scăderea fiscalității nu ar trebui să fie urmată cu scopul de a crește veniturile atrase la bugetul statului (prin așa-zisul efect al măririi bazei de impozitare): dacă prin diminuarea impozitării veniturile strânse de guvern cresc, atunci înseamnă că impozitele nu au scăzut suficient!

- reducerea datoriei publice: ar presupune interzicerea prin Constituție a împrumutului de către stat, care împovărează generațiile viitoare. Spre deosebire de regulile vehiculate în prezent, principiul eliminării datoriei publice ar fi unul simplu, transparent și imposibil de manipulat politic;

- desființarea obligativității sistemului public de pensii, în sensul încetării treptate a plății contribuției aferente la buget (CAS), astfel încât să existe posibilitatea achitării pensiilor existente, dar fără a-i mai menține pe salariații actuali în capcana cotizației către un sistem nesustenabil și care nu le va asigura venituri decente la bătrânețe;

 - eliminarea statutului de unic mijloc legal de plată deținut de leu: aceasta ar echivala cu desființarea monopolului producției de monedă al băncii centrale, concomitent cu restituirea libertății cetățenilor de a-și alege moneda convenabilă. Eliminarea posibilității statului de a tipări bani pentru a-și acoperi cheltuielile ne va feri de „impozitul ascuns” al inflației, iar avuția fiecăruia va fi astfel protejată împotriva inflației uneltite politic.
 
Note:

1)Pun de o parte, ca irelevantă pentru discuția noastră, pletora de cercetători ale căror  studii și analize au fost alimentate de agresivitatea antireformatoare a nostalgiei criptocomunste.
 
2)Pentru rigoare, să menționez că acest concept a fost pentru prima oară  dezvoltat într-un studiu pe care Lucian Croitoru, împreună cu Claudiu Doltu și regretatul Cornel Târhoacă, l-au elaborat în anii 1998-1999 pentru Institutul de Studii Liberale. Recenta lucrare a lui Croitoru nuanțează și aprofundează conceptul, totodată  încadrându-i semnificațiile în contextul  mișcărilor civive de la noi declanșate în noiembrie 2014. 
 
3)Fac aici aluzie la distincția între exactitate și adevăr cu care operează Constantin Noica.
 
4)Ideile și formulările ce le voi folosi în continuare sunt preluate din diferitele luări de poziție ale grupului de economiști libertarieni căruia îi aparțin.



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.