Reflectând pe marginea unei relativ recente luări de poziție a lui Lucian Croitoru (”Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, postată de site-ul HotNews.ro pe data de 6 ianuarie a acestui an), mi-am adus aminte de cuvintele lui Hans-Hermann Hoppe (din prefața pe care a scris-o la ediția din 1998 a cărții lui Murray Rothbard, ”The Ethics of Liberty”): ”Pericolul nu este că o nouă generație de intelectuali nu poate aduce nimic nou sau mai bun stocului de cunoștințe moștenit din trecut, ci că ea nu va învăța, sau va învăța incomplet din cunoașterea deja existentă, repetând vechile greșeli ”.

Nu sunt puține ”vechile greșeli” pe care le reia Lucian Croitoru în analiza sa (mai ales sub influența, presupun, Școlii neo-liberale a liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare). Bunăoară, apologia sistemului fracționar care, susține el, este mai apt decât sistemul nefracționar să stimuleze mai multă concurență și inovare și, astfel, mai multă bunăstare (după cum voi încerca să argumentez ceva mai târziu, departe de a fi benefic în vreun fel, sistemul fracționar se află la originea nenorocirilor aduse de declanșarea ciclului economic). Sau, aserțiunea conform căreia eliminarea rezervelor fracționare echivalează cu o reglementare excesivă a sistemului bancar, ceea ce s-ar solda cu reducerea libertății piețelor (aici, contraargumentul ar fi că obligativitatea menținerii rezervelor 100% pentru depozitele la vedere nu ar avea nici o legătură cu vreo ingerință guvernamentală intolerabilă, ci ar fi doar aplicarea naturală a principiilor legale tradiționale la cazul contractului de depozit neregulat de bani).
 
Ori, avertizarea pe care ne-o dă autorul nostru cum că sistemul nefracționar cu rezerve 100% ar duce la scăderea puternică a volumului creditului disponibil în economie și, în felul acesta, la eliminarea băncilor comerciale din procesul de creditare (contraargumentarea ar fi aici acea că, dimpotrivă, băncile ar continua să acorde împrumuturi, dar ar oferi doar acele fonduri care au fost economisite anterior de către agenții economici). 
 
Tot erori cu vechi stagii în poluarea gândirii economice hrănește Lucian Croitoru și atunci când leagă cauzal ciclul economic de factori situați în afara tărâmului economic, spunându-ne că ciclul este în ultimă instanță rodul euforiei (reducând astfel la tăcere mărturiile ultimei sute și ceva de ani, ce ne spun limpede că expansiunea artificială a creditării – adusă de neistovita politică guvernamentală a ”banilor ieftini” – este cauza de ultimă instanță a ciclului economic). Sau, atunci când vede în euforie și panică cele două forțe imbatabile ale pieței (abandonând astfel analiza economică domeniului anomaliilor emoționale).
 
Și totuși, așa cum bine spune Deirdre Nansen McCloskey: ”Dar greșeli comit mulți alți economiști, unii dintre ei fiindu‐mi prieteni apropiați. Să arunce primul piatra cel fără de păcatul erorilor de măsurare sau de înțelegere a economiei și a moralității”. În ceea ce mă privește, păcatul de a comite erori economice de tot felul nu-mi este nicidecum străin, spre nevrednicia mea. Așa că, prin textul de față, nu doresc în nici un fel să mă mă aflu printre aruncătorii cu pietre...Mă aflu însă printre cei care simt nevoia să reamintească confraților întru breaslă următorul lucru: atâta timp cât universul creat în care ne ducem existența este o ordine naturală, o realitate guvernată de legi neschimbătoare, iar omul este dăruit cu rațiune, adică cu puterea de a cunoaște aceste legi, putem spune că știința economică nu este altceva decât identificarea legilor naturale într-un domeniu specific – cel al acțiunii umane ce implică utilizarea monedei. Ca atare, caracterul natural al legilor pe care știința economică le descoperă face evident eșecul oricărei încercări de a le ignora sau încălca, fie prin raționament analitic (în planul cunoașterii), fie prin intervenție coercitivă guvernamentală (în planul acțiunii).
 
Or, ”având în vedere șirul nesfârșit de intervenții (…), este de folos să amintim că orice încercare de a transforma lumea, cea materială sau cea a acțiunii umane, neglijând legile naturale ale rarității, ale prețurilor, ale monedei etc., va avea tot atâta succes cât ar avea un decret guvernamental ce ar sili oamenii să zboare. Legile economice, avându-și rădăcina în firea umană, sunt la fel de rezistente la violență ca și legile valabile în universul fizic”(1). 
 
Așadar, pare să fim îndreptățiți să considerăm că, în teoretizarea economică, ignorarea acțiunii legilor economice naturale se soldează în mod implaclabil cu erori conceptuale, care ne scot în mod invariabil în afara adevărului. Și mai mult decât atât, ignorarea legilor naturale în analiza economică reprezintă ea însăși eroarea erorilor, ”eroarea-matcă”, ce se repetă – după cum vedem - mereu și mereu, eroare din care își iau ființa toate celelalte.     
 
Cam așa stau lucurile și cu analiza lui Lucian Croitoru: toate erorile la care m-am referit mai sus își au în ultimă instanță sorgintea în eroarea-matcă a ignorării legilor economice. Pentru ilustrare, mă voi referi la prima dintre aserțiunile sale: sistemul fracționar este apt să stimuleze concurență și inovare și, astfel, bunăstare.
 
Cheia pentru înțelegerea erorii-matcă ce pândește în spatele acestei aserțiuni stă în distincția cu care trebuie să operăm între depozitele "la vedere” și cele "la termen” (o distincție care, în zilele noastre, nu se mai face decât retoric):
    - "la vedere”, este vorba despre banii ce sunt ținuți de populație în bănci și considerați oricând disponibili pentru a fi returnați depunătorilor, la cererea acestora. Altfel spus, sunt bani ce rămân tot timpul în proprietatea deponenților, băncile neavând nici un drept legitim de folosire a lor fără acordul proprietarilor;
    - "la termen”, este vorba despre economiile populației care sunt împrumutate băncii pe un anumit termen, considerate disponibile pentru a fi returnate depunătorilor doar la momentul expirării termenului pe care au fost depuse. Evident, pe perioada termenului de depunere, deponenții renunță la proprietatea lor asupra sumelor depuse, astfel încât, pe perioada respectivă, băncile au dreptul legal de a folosi banii după cum cred de cuviință.
 
Așa stând lucrurile, trebuie arătat că rezerva fracționară reprezintă procentul minim din sumele depuse "la vedere” în bănci pe care acestea sunt obligate să le păstreze. Această rezervă din spatele depozitelor "la vedere” ar trebui să fie 100% (pentru că acești bani sunt "la populație”, sunt în proprietatea deponenților), însă regulile curente permit împrumutarea de către bănci și din aceste sume, în limita unui procent stabilit de banca centrală (rata rezervelor minime obligatorii). Altfel spus, prin reglementări legale, băncile primesc dezlegarea de a încălca dreptul de proprietate al deponenților, având posibilitatea de a dispune asupra folosirii unei părți din banii deponenților fără acordul acestora.
 
Ei bine, acest lucru are două consecințe extrem de importante: mai întâi, se creează iluzia dublei disponibilități a unor resurse (pe de o parte, pentru cei care au conturile "la vedere”, pe de altă parte pentru cei cărora banca le-a dat împrumut din "plusul de rezerve” peste rata minimă obligatorie); apoi, faptul că oferta de credite din sectorul bancar depășește economisirea reală a populației. Ambele decurg din încălcarea unor legi naturale: proprietatea (în cazul primei consecințe) și raritatea (în cazul celei de-a doua). Astfel încât, bazându-se pe acțiuni ce ignorează și încalcă legi economice, sistemul rezervelor fracționare nu poate duce decât la eșec.
 
Acestea fiind spuse, să exemplificăm acum cum operează mecanismul rezervelor fracționare, pentru a-i înțelege mai bine marile sale servituți, precum și disfuncțiile grave pe care el le generează:
- să presupunem existența unei persoane ce deține un card de debit la o bancă, card pe care compania la care lucrează îi virează salariul;
- banca va depune acei bani într-un cont curent la vedere, pentru a putea fi extrași oricând de către deținătorul acelui card de debit; 
- însă, banca păstrează doar o mică parte din suma depusă (acea rezervă minimă obligatorie despre care vorbeam puțin mai sus), restul oferindu-l drept credit sub forma, de exemplu, unui card de credit altui utilizator (fără ca deținătorul inițial al cardului de debit să știe și să aprobe acest lucru, în condițiile în care, să repetăm, el este unicul proprietar al banilor respectivi. În plus, situația se complică și prin faptul că, pentru acel depozit la vedere, utilizatorul 2 plătește băncii o dobândă care, la rigoare, s-ar cuveni utilizatorului 1, ca proprietar al banilor din cardul de debit);
- pentru ca utilizatorul 2 (al cardului de credit) să aibă acces la bani, i se va face un cont curent în care se va vărsa suma creditată acestuia; 
- acest cont devine, de fapt, un depozit la vedere nou pe care banca îl poate utiliza pentru a relua procesul încă odată adică, pentru a emite un nou card de credit unui nou utilizator; 
 
În final, apare situația că 5 – 6 persoane dețin aceeași sumă de bani, pe care doar o persoană avea dreptul să o revendice în realitate: aceștia vor încerca să cumpere bunuri din piață care au o raritate mult mai mare decât a banului care poate fi împrumutat simultan la mai multe persoane.  Dacă toate cele 6 persoane s-ar duce la bancomat (una cu un card de debit și restul cu un card de credit) să extragă numerar, banca nu va avea, evident, numerar pentru toți: va intra într-o problemă de lichiditate, rezolvată însă rapid de banca centrală prin expansiune monetară (ca împrumutător de ultimă instanță)(2) . 
 
Presupun că sunt clare acum consecințele cât se poate de perturbatoare ale funcționării acestui sistem bazat pe rezerve fracționare: băncile devin creatori de monedă (scripturală), de credite fictive, create "din nimic”. În absența creditului fictiv, banca nu și-ar putea extinde împrumuturile dincolo de limitele depozitelor pe care i le-ar fi încredințat cei ce au economisit. Creditul fictiv este însă cel care le permite băncilor să acorde împrumuturi virtual nelimitate. Iar rezultatul este unul cât se poate de grav: expansiunea artificială (neanticipată) a creditării în economie.
 
Așadar, pentru a înțelege mai în profunzime de ce sistemul rezervelor fracționare este o năpastă pentru bunul mers al economiei – și nu o binefacere, cum eronat susține Lucian Croitoru -, trebuie să lămurim acum în ce constă gravitatea acestei expansiuni artificiale a creditării (generată de mecanismul rezervelor fracționare). 
 
Problema pornește de la faptul că banii disponibili în economie în urma expansiunii sunt mai numeroși: este generată, astfel, o tendință de scădere (artificială) a ratelor dobânzii sub nivelul natural pe care l-ar fi atins pe o piață a fondurilor de împrumut nemanipulată(3) . Iar această ieftinire artificială a banilor conduce, în cele din urmă, la falsificarea calculelor antreprenoriale: ”Expansiunea creditului bancar oferă, în absența creșterii economisirii reale, iluzia unor resurse care, de fapt, nu există. Reducerea ratei dobânzii stimulează investițiile în procese lungi de producție, în industria bunurilor de capital. În absența modificării reale a preferințelor indivizilor, aceste (mal)investiții pot fi susținute doar atâta timp cât procesul expansionist continuă. Când expansiunea creditului este temperată, devine evidentă imposibilitatea susținerii unei structuri de producție alungite în condițiile unei preferințe reale ridicate pentru timp”(4). 
 
Astfel că, atunci când epuizarea resurselor va deveni evidentă, numeroase proiecte de investiții ce presupuneau un timp îndelungat de producție se vor dovedi a fi, pur și simplu, niște investiții proaste. Și aceasta din două motive. Primul, se referă la datele falsificate ce există în economie ca urmare a intervenției guvernamentale prin instrumentele politicii monetare (politica banilor ieftini despre care aminteam ceva mai sus): 
- prin expansiunea monetară, reducerea ratei dobânzii a falsificat datele folosite în procesul de previziune al întreprinzătorilor; 
- această falsificare a provenit din iluzia existenței unei cantități mai ridicate de resurse (economisiri);
- întrucât resursele monetare nu pot crea resurse reale, stocul de capital nu a crescut, chiar dacă măsluirea prețului timpului (rata dobânzii) părea să indice asta; 
- ca urmare a acestei intervenții asupra ratei dobânzii, întreprinzătorii au inclus în calculele lor date ce nu erau reale.
 
Al doilea motiv se referă la faptul că investițiile astfel realizate sunt de fapt niște proiecte productive nerentabile, deoarece:
- întreprinzătorii au fost orientați greșit spre procese productive îndepărtate de consumul final, procese ce nu dispuneau de resurse pentru a putea fi finalizate; 
- acest lucru s-a petrecut deoarece o rată diminuată a dobânzii corespunde posibilității alungirii structurii de producție, prin adăugarea de noi etape productive; 
- alungirea structurii productive reclamă însă existența mai multor bunuri de capital, bunuri ce rezultă în urma unui proces de acumulare, prin economisire; 
- cum procesul de economisire nu a fost, în realitate, extins, rata redusă a dobânzii a promis un profit pentru care nu existau suficiente resurse accumulate.
 
Pe ansamblul alocării resurselor în procese productive, mai devreme sau mai târziu, întreprinzătorii ajung astfel la concluzia epuizării mijloacelor disponibile, înainte ca bunurile de capital antrenate în procesele productive să se fi transformat în bunuri de consum. În felul acesta, evidența insuficienței resurselor îi v-a determina să abandoneze procesele productive promițătoare ale (înșelătoarei) perioade de expansiune, numeroase proiecte investiționale fiind astfel condamnate la moarte.
 
Urmarea nemijlocită este declanșarea crizei economice, care dezvăluie tocmai această neconcordanță între resursele reale din economie și oferta de bunuri și servicii. Clasa antreprenorială a crezut că au fost vremuri bune și că vin vremuri bune: ”Exuberanța nu este însă decât o iluzie: induși în eroare de expansiunea artificială a creditării și de reducerea în consecință a ratei dobânzii sub nivelul natural, întreprinzătorii cred că pot să-și sporească consumul menținându-și sau expandând în același timp și stocul de capital. Ei cad în felul acesta în plasa iluziei creșterii și a falsei prosperități. Expansiunea creditului nu a creat, în sine, prosperitate. Problema rarității resurselor a existat în continuare și, pe cale de consecință, economia nu avea cum să își permită, simultan, o creștere a cantității de bunuri de capital și a cantității de bunuri de consum” (5) . Legea naturală a rarității nu permite așa ceva.
 
Descoperirea erorilor, atunci când iluzia încetează și oamenii reiau realitatea în posesie, este bruscă. Așteptările întreprinzătorilor privind realizarea unor proiecte importante se destramă. În loc de succes, eroare. În loc de o viață mai bună, ruină. De jur-împrejur, averi destrămate, drame personale.
 
Acesta este scenariul nefast și implacabil al mersului unei economii tarate de ființarea rezervelor fracționare. Istoria marilor crize economice din vremurile moderne dă mărturii irecuzabile în acest sens. Așa că pare decent să conchidem că realitatea zilelor noastre este prea dură pentru a ne mai putea permite superficialitatea unor teoretizări și nocivitatea unor politici ce-și trag seva din ignorarea și încălcarea legităților economice.
 
Note:

1. Marius Spiridon, Ortodoxie și economie: Sfântul Ioan Gură de Aur, în Jurnalul Economic, Anul V, Nr.9, iulie 2002, pp.29-30.

2.  De aici apare și preocuparea permanentă a băncilor de a ne determina să nu folosim numerar prea mult, lucru la care participă și statul cu tot felul de măsuri și reguli legate de plățile în numerar din economie.

3.  Popularitatea de care se bucură acest obiectiv printre politicienii de pretutindeni poate fi explicată prin aceea că scăderea artificială a ratelor dobânzii reprezintă instrumentul principal al politicii "banilor ieftini” (sau ușor de procurat), politică prin care autoritățile din toate țările caută să înlăture nivelul  natural al ratei dobânzii ca obstacol în calea dinamizării creșterii economice.

4.  Mihaela Ifrim (2012): Impactul dualismului ciclic asupra economiei mondiale, Iași, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, teză de doctorat, p.153. Ideile ce le prezint în continuare urmează liniile de analiză dezvoltate în lucrarea citată.

5.  Ifrim, ibidem




2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.