Conform Constituției, Art. 135: 

      (1) Economia României este economie de piață, bazată pe libera initiațivă și concurență.
      (2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție;
b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;    ...
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național;
e) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic;
f) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanță cu obiectivele Uniunii Europene.

Să observăm însă că nu a fost  definit interesul național, nici în Constituție, nici în legile minelor/petrolului, și  că, probabil,  de la  intrarea noastră în Uniunea Europeană  și  pe măsură ce avansăm cu  integrarea europeană, va deveni și anacronic, demodat  să mai vorbim  de  interesul național – adică al României – și  va trebui să vorbim de interesul european.  Să ne amintim  de încercarea – abandonată, din fericire -  de revizuire a Constituției României de către Comisia comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituției României care, în varianta din iunie 2013, propunea înlocuirea  textului punctului d) din Art. 135  de mai sus cu următorul text:

d) exploatarea resurselor de producție în condiții de maximă eficiență economică și cu acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesați. 

Voi amintipentru comparație -  cum era definit implicit interesul național in Legea minelor din 1924, în celebrele  Art. 32  și Art. 33.

Celebra Lege a minelor din 4 iulie 1924, comună pentru minerale (aur etc.) și petrol (țiței, gaze etc.),  scoasă de liberali  în cadrul politicii prin noi înșine (care se opunea politicii porților deschise) prevedea,  printre altele, că resursele naturale, printre care  aurul și petrolul, 
să fie exploatate doar în companii mixte  (societăți anonime miniere române)  (Art. 32),  
în care  
- capitalul românesc să aibă cel puțin 60 % participare (Art. 33).

Redevența la țiței (petrol brut) din producția trimestrială  pentru  sonde sau puțuri, fiecare cu o producție medie pe zi peste 10 tone,  se stabilea  după  o scară progresivă, care ajungea până la 35 % din producție, când media pe sondă și zi depășea 150 tone. 
 
Toată producțiunea de țițeiu trebuia să fie prelucrată în rafinăriile de petrol din țară. Consumațiunea internă din fiecare fel de produs, trebuia sa fie complet satisfăcută și cu întâietate.

A existat o puternică  presiune externă,  europeană și americană,  ca legea minelor din 1924 să fie modificată în special la  Art. 32 și Art. 33.  Citez  din  istoricul Gh. Buzatu, „O istorie a petrolului românesc”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași,  2009, 671 pagini, aflată pe internet  (sublinierile ne aparțin): 

„Trebuie să amintim  activitatea diplomatică strălucită desfășurată de N. Titulescu pentru protejarea intereselor României: „România a putut face față la toate nedreptățile. Greșelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea și dreptul, cu milimetrul”. ... 

Fiind de acord cu o întrepătrundere a intereselor României cu cele ale puterilor apusene, diplomatul (N. Titulescu) se pronunța pentru respectarea reciprocității, respingând ferm orice ingerințe în treburile interne ale țării sale. Cu referire specială la bogățiile naționale, el a afirmat pe atunci, la Geneva, „suveranitatea” deplină a dreptului intern. Totodată, într-un subcomitet al Societății Națiunilor el s-a opus cu tărie celor care insistau pentru internaționalizarea bogățiilor naturale ale statelor posesoare, precizând – cu mențiune anume la petrolul românesc – că „nu acceptă” presiuni pe această temă asupra guvernului de la București. ...

Într-o epocă dominată cum se știe de presiuni ale trusturilor internaționale și de tentative de internaționalizare a bogățiilor solului și subsolului, Titulescu remarca cu sagacitate: „Când în România era nevoie de credite, de mașini, de susținerea schimbului ei, nu aud niciodată vorbindu-se de internaționalism. Când statele străine au nevoie de bogățiile României, internaționalismul apare imediat”. De aici, propunerea fermă a diplomatului român în fața forului de la Geneva unde reprezenta țara: „Să ne punem în comun acord riscurile și nevoile și pe urmă să căutăm cum internaționalismul se poate împăca cu suveranitatea națională”. ...

Problema capitalului străin a reprezentat unul din aspectele cele mai controversate ale politicii prin noi înșine. ...
 
 ... Așa, de pildă, ministrul de Externe I. G. Duca a specificat în 1923doctrina naționalismului economic împărtășită de P.N.L. nu respingea nicicum „colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă... o reclamă ca o nevoie și ca un stimulent. Naționalismul economic știe că ziduri chinezești nu se pot înălța, că infiltrațiunea capitalurilor străine este fatală și necesară”.

În 1927, tot Duca avea să declare tranșant: „Nu este exact că suntem potrivnici capitalurilor străine, cerem numai introducerea lor în viața noastră economică sub formă de colaborare, iar nu de acaparare”. ...

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 și 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare, ele vor insista și vor obține revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N. Titulescu la București, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care   „nu se știe cum va rezista România”. » 

În 1929, în urma presiunilor externe, după pierderea alegerilor de către liberali,  legea minelor din 1924 a fost abrogată.” (terminat citate din  Gh. Buzatu)
 
Comentariile sunt de prisos !