Tot în partea introductivă a Raportului privind prevenirea și corectarea dezechilibrelor economice (PCDE) al Comisiei Europene referitor la România, autorii acestuia ne avertizează că deficitul bugetar guvernamental a fost scăpat de sub control și își argumentează astfel acest avertisment: „Prin urmare, deficitul public a crescut semnificativ începând cu 2015 și se estimează că va depăși plafonul de 3% din PIB impus de pactul de stabilitate și de creștere, una din cauze fiind majorarea pensiilor în iunie 2018, Consiliul a lansat la adresa României o nouă procedură aplicabilă abaterilor semnificative”. (8) Apoi, autorii raportului revin asupra acestui subiect și ne avertizează că „ponderea datoriei în PIB se înscrie pe o traiectorie ascendentă și se estimează că aceasta va depăși, până în 2029, valoarea de 60% din PIB prevăzută în tratat”. (9) Pe ce se bazează aceaste opinii alarmiste? Pe o prognoză a UE din 2016. Dar această prognoză a debutat cu stângul, ca să spun așa, deoarece autorii acesteia au estimat că deficitul bugetar al executivului român va fi de 3,3% din PIB în 2018. Însă, autorii raportului ar fi putut verifica foarte ușor validitatea acestei estimări dacă ar fi accesat site-ul www.mfinante.ro, unde a fost publicat nivelul efectiv al acestui indicator esențial cu o lună înainte de apariția raportului!  Dacă ar fi procedat în acest mod ei ar fi putut constata , cu o probabilitate de 99,99%, că deficitul guvernamental din România a fost în anul trecut de 2,9% și nu de 3,3% din PIB!

Din păcate, raportul nu conține doar concluzii bazate prognoze sau estimări lipsite de o minimă validitate. Astfel, în capitolul destinat evaluării riscurilor generate de politicile fiscal-bugetare din ultimii ani, autorii raportului lansează un atac ideologic extrem de dur împotriva politicii de reducere a impozitelor și taxelor practicată de autoritățile române în ultimii ani: „Structura fiscală este caracterizată de un nivel scăzut al veniturilor și se bazează în mare măsură pe impozitarea consumului. Ponderea impozitelor în PIB a fost de 24,9% în 2017, cea mai scăzută valoare din 1996. Aceasta reprezintă al doilea cel mai redus nivel din UE – cu mult sub media UE de 39,2%”. (10) Apoi, autorii raportului continuă pe același ton: „Regimul fiscal are o capacitate limitată de a reduce sărăcia și de a corecta disparitățile sociale. Inegalitatea veniturilor rămâne printre cele mai mari din UE, iar o treime dintre români sunt expuși riscului de sărăcie, ratele sărăciei fiind cele mai ridicate din UE”. (11)

Cei care au întocmit raportul susțin, deci, că actuala politică fiscal-bugetară a executivului român este mult prea riscantă în comparație cu majoritatea țărilor din UE unde nivelul fiscalității este cu mult mai ridicat decât în România. Dar o asemenea aserțiune este de tip ideologic-normativ și nu  poate fi validată rațional sau empiric. 

Conform raportului, politica fiscal-bugetară a executivului de la București, bazată pe diminuarea fiscalității, implică o „capacitate limitată de a reduce sărăcia și de a corecta disparitățile sociale. Inegalitatea veniturilor rămâne printre cele mai mari din Europa, iar o treime dintre români sunt expuși riscului de sărăcie, ratele sărăciei fiind cele mai ridicate din UE”.  Rezultă, deci, că autorii raportului ne avertizează că actuala politică fiscal bugetară a autorităților de la București implică două riscuri extreme: creșterea în următorul deceniu a datoriei publice până la un nivel nesustenabil și accentuarea disparităților sociale. Drept urmare, ei „recomandă” guvernului român să mărească povara fiscală și să cheltuie mai mulți bani pentru investiții și pentru „corectarea” disparităților sociale. Însă, creșterea cheltuielilor guvernamentale pentru protecție socială și pentru investiții ar însemna mai puțini bani pentru consumul privat și pentru investiții private. Rezultă, deci, că autorii raportului susțin că un stat intervenționist, de tip welfare state, este un stat mai bun decât un stat care acordă o deplină libertate de mișcare inițiativei private și capitalului privat. În ce mă privește, nu voi încerca să elucidez această dilemă ideologică. În schimb, voi prezenta în continuare un succint studiu de caz pentru a estima eficacitatea cele două opțiuni ideologice prin compararea costurilor și a beneficiilor.

 

ITCS – venituri din impozite, taxe și contribuții sociale (% din PIB), DB – deficite bugetare (% din PIB), DG – datorii guvrnamentale, DP – datorii private (% din PIB), IC – indici de creștere a produsului intern brut ( 2010=100%). Sursa: Eurostat.

Dacă analizăm datele din matricea anterioară, vom constata că raportul dintre beneficii (creșterea economică) și costuri (datoriile acumulate în sectorul guvernamental și cel public) este semnificativ mai mare în cazul politicilor economice bazate pe o impozitare laxă (Irlanda și România) comparativ cu cele bazate pe constrângere fiscală (Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Austria, Finlanda și Suedia). Astfel, nivelul total al datoriilor publice și private raportat la PIB a scăzut în perioada 2011 – 2017 de la 343,0% la 312% în Irlanda, iar în România, de la 104,4% la 85,9%. În celelalte țări din eșantionul analizat, ponderea acestor datorii în PIB a scăzut nesemnificativ (Danemarca, Austria), s-a menținut aproape constantă (Belgia, Italia) sau a crescut (Franța, Suedia, Finlanda). Pe de altă parte, dacă luăm în considerare nivelurile critice ale datoriilor publice și private reglementate de CE (60% vs 133% din PIB), vom observa că în statele din eșantionul analizat, cu excepția României, nivelurile cumulate ale acestor datorii raportate la PIB erau în 2017 mai mari decât 199%: 312% în Irlanda, 290,4% în Belgia, 246,7% în Franța, 241,7% în Italia, 240,1% în Danemarca, 235,2% în Suedia, 207,7% în Finlanda și 200,8% în Austria. În România, însă, nivelul acestui indicator de la sfârșitul anului 2017 (85,9% din PIB) era cel cel mai redus din UE.

Ce concluzii putem formula pe baza acestui studiu de caz? În primul rând, nivelurile nesustenabile ale datoriilor private și publice acumulate în conturile companiilor „too big to fail” și ale guvernelor din Irlanda, Grecia, Belgia, Franța, Italia, Danemarca, Suedia, Finlanda și Austria reprezintă o consecință a politicii monetare expansive practicate de Banca Centrală Europeană în ultimele două decenii. Excesul de monedă din aceste țări a facilitat o creditare excesivă a consumului privat și guvernamental, dar și a unui număr imens de investiții nerentabile. Drept urmare, în conturile companiilor și ale guvernelor din aceste țări s-au acumulat la sfârșitul anului 2011 debite uriașe. Iar finanțarea acestor debite prin credite ieftine (quantitative easing) a generat redresări anemice ale creșterii economice, cu excepția Irlandei, și grave deteriorări ale bonității financiare guvernamentale, deși nivelurile impozitării din aceste țări sunt printre cele mai mari din lume. (12) Drept urmare, solvabilitatea guvernelor din Grecia, Italia, Belgia și Franța a atins cote de avarie, aceste țări fiind înglodate în datorii. Supraîndatorarea populației, a companiilor și a guvernelor, precum și fiscalitatea excesivă reprezintă, deci, principalii factori care au determinat o deteriorare fără precedent a stabilității economice din aceste țări. Așa cum am menționat, doar Irlanda a reușit să-și amelioreze în mod semnificativ situația economică dezastruoasă de la sfârșitul anului 2011. În opinia mea, diminuarea impozitării la cel mai mic nivel comparativ cu celelalte state din UE reprezintă factorul decisiv care a generat această spectaculoasă redresare. 

Din această perspectivă, stimularea creșterii economice prin diminuarea impozitării a reprezentat în cazul României o oportunitate strategică și nu un risc major, așa cum susțin autorii raportului. Relaxarea fiscalității, care a determinat o creștere a consumului și a investițiile în sectorul privat și o diminuare a consumului și a investițiilor în sectorul public, a reprezentat, deci, un important factor de creștere economică și în cazul României și în cazul Irlandei. Spre deosebire, fiscalizarea excesivă a generat în Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Austria, Finlanda și Suedia creșteri economice cu mult sub așteptări și deprecieri semnificative ale bonității financiare în sectoarele guvernamentale și publice. În aceste circumstanțe, o eventuală majorare a impozitelor și taxelor ar reprezenta, în cazul României, un factor de risc care ar determina stagnare și nu creștere economică. Și atunci de ce susțin autorii raportului că actuala relaxare fiscală reprezintă un risc major pentru stabilitatea macroeconomică a României? 

Pe de altă parte, așa cum am arătat anterior, autorii raportului susțin că politica fiscală laxă din România reprezintă un risc major nu doar pentru creșterea economică, ci și pentru accentuarea sărăciei și a excluderii sociale. Iar pentru a-și argumenta această aserțiune, ei susțin că „ratele de sărăcie” din România sunt „cele mai ridicate din UE”. (13) După cum este cunoscut, în rapoartele MIP se utilizează, ca indicatori auxiliari, 4 indicatori de evaluare a riscului de sărăcie. Însă, dacă analizăm datele prezentate în continuare, vom constata că nu România, ci Bulgaria înregistrează în acest moment „cele mai ridicate rate ale sărăciei din UE”! 

 

SES – populația afectată de sărăcie și excludere socială, STS – populația afectată de sărăcie după transferuri sociale, DMS – populația afectată de deprivare materială severă, GNS – populația din gospodăriile neintegrate social. Sursa: Eurostat.