Adresându-se fariseilor și saducheilor – care-L ispiteau cerându-I să le arate semn din cer -, Domnul Iisus Hristos le zice: ”Fățarnicilor, fața cerului știți să o judecați, dar semnele vremurilor nu puteți !  (subl.ns.) [Matei 16, 3].

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește: ”După cum pe cer, le spune Hristos, altul este semnul furtunii și altul semnul vremii bune și nu te poți aștepta la vreme bună când vezi semn de furtună și nici la furtună când vezi semn de vreme bună, tot așa trebuie să gândiți și despre Mine ! Altul este timpul acesta al venirii Mele de acum și altul al venirii Mele viitoare. Acum e nevoie de aceste semne pe pământ; dar semnele acelea din cer se păstrează pentru vremea aceea de la sfârșitul veacului. (…) am venit acum pe ascuns; atunci însă, cu multă strigare; voi strânge cerurile (Evrei 1, 12), voi ascunde soarele, nu voi mai lăsa luna să-și dea lumina ei (Matei 24, 29); atunci puterile cerului se vor clătina (Matei 24, 29); și arătarea venirii Mele va fi tot atât de fulgerătoare ca fulgerul și văzută de toți” [Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilii la Matei, în Scrieri, Partea a treia, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol.25, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p.614]. 
 
Așadar, Domnul Hristos ne cheamă la trezvie și la judecarea semnelor vremurilor. Și Sfinții Părinți ne învață că semnele vremurilor trebuie judecate nu atât în termenii (apocaliptici)  ai ”clătinării puterilor cerului”, ci mai ales în termenii (eshatologici) ai celei de-a doua veniri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest duh se află, în zilele noastre, și părinții reuniți în Sfânta Chinonită a Muntelui Athos, atunci când ei declară: ”Adâncirea studiului semnelor vremii și constatarea cu certitudine a zilelor de pe urmă produc o bună neliniște care are drept rezultat încercarea unei pocăințe depline, a unei lupte hotărâte pentru biruirea patimilor noastre aducătoare de moarte și a unei mai bune pregătiri pentru intrarea în Împărăția Mielului cel înjunghiat” [”Declarația Sfintei Chinonite a Muntelui Athos”, Karyes, 21 aug./3 sep.1997, apud Ieromonah Hristodul Aghioritul, La apusul libertății, București, Editura Sofia, 2000, pp.166-167].     
 
Înțelegem deci că aflarea ”certitudinii zilelor de pe urmă” nu trebuie să ne aducă neliniștea nefolositoare a apropierii evenimentelor apocaliptice, ci să ne situeze în buna neliniște a pregătirii, prin pocăință, pentru venirea a doua a Domnului, pentru învrednicirea intrării în Împărăția lui Dumnezeu.  Pocăință care ne întărește totodată în necurmata confruntare cu potrivnicia duhului lui antihrist ce lucrează neostoit ”taina fărădelegii” și în zilele noastre. Căci spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: ”Duhul lumii, cu toate învățăturile vătămătoare de suflet care îl însoțesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii față de credința creștină și rânduielile creștine de viață. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: «Vor pune mâinile pe voi... și vă vor prigoni... și veți fi duși... și vă vor omorî». Duhul lui Antihrist este întotdeauna același; ceea ce a fost la început va fi și acum, poate în altă formă, dar cu același înțeles.  (subl.ns.) [”Evanghelia zilei, împreună cu comentariile Sfântului Teofan Zăvorâtul”/ 18 decembrie 2012]. 
 
În aceeași înțelegere ni se adresează și părintele athonit Gheorghie (Kapsanis), egumenul Sfintei Marii Mănăstiri Grigoriu: ”De vreme ce am primit poruncă de la Dumnezeu să luăm aminte la „semnele vremurilor”, și fiindcă vedem că globalizarea la nivel politic, economic și religios înaintează, îndepărtarea de voia lui Dumnezeu se mărește și cea mai mare parte a lumii trăiește în nepăsare față de viața duhovnicească, putem vedea aceste situații ca „semne ale vremurilor”, care ne îndeamnă să ne cultivăm credința, pocăința, dragostea față de Dumnezeu și cugetul mucenicesc. Astfel ne vom putea pregăti să înfruntăm înșelarea lui antihrist, dacă este ca el să vină în zilele noastre, cu nădejdea în viața veșnică împreună cu El în Împărăția Tatălui.” (subl.ns.) [vezi Cristina Roman: Cardul electronic de sănătate – încă un pas spre controlul total și pecetluire, în ”Porunca iubirii”, Revistă ortodoxă de misiune și informare, ianuarie 2013 (www.poruncaiubirii.agaton.ro - accesat la 2.02.2013)]. 
 
Mai spun, în acest sens, părinții de astăzi din Sfântul Munte: "Căderea din dreapta credință și secularizarea, spiritul general de apostazie și de înaintare în diverse rătăciri și slujiri ale diavolului, saltul progresului tehnologic al sistemelor de înregistrare, arhivare și supraveghere, universalizarea economiei și constatarea încercării de pătrundere clandestină a simbolurilor anticreștine în domeniile vitale ale vieții sociale - cum sunt produsele comerciale, tranzacțiile economice și relațiile stat-cetățeni - fac cu adevărat mult prea palpabile și apropiate cele pe care Sfântul Evanghelist Ioan le descrie în versetele 16-18, din capitolul 13 din de Dumnezeu insuflata Carte a Apocalipsei”. (subl.ns.) [”Declarația Sfintei Chinonite a Muntelui Athos”, ibidem].
 
Vedem, așadar, că tâlcuirile părinților duhovnicești cu privile la vrăjmășia vremurilor de astăzi par a converge către faptul că nu ne aflăm încă în faza de "pecetluire a lui antihrist”, ci într-una premergătoare. Ce este de făcut, atunci ? 
 
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne dă un prețios îndemn duhovnicesc în acest sens: ” «Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre». Rabdă, având pe buze și în inimă cuvântul nestrămutat al mărturisirii adevărului.” (subl.ns.) [Sfântul Teofan Zăvorâtul, ibidem].  Un astfel de îndemn către mărturisire îl primim  și din partea vrednicului de pomenire părinte Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, care zice: ”Nu credeam că voi trăi să văd și eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice (…) De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acum este momentul să mărturisim cu propria noastră viață (…)”. (subl.ns.) [Părintele Iustin Pârvu: Este vremea muceniciei ! Luptați până la capăt ! Nu vă temeți !, în ”Război întru Cuvânt” din 14.01.2009]. 
 
Și tot părintele Iustin ne arată ce trebuie să înțelegem prin mărturisirea cu propria viață în aceste vremuri: ”Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care își pun viața pentru frații lor.” (subl.ns.) [ibidem].
 
Așadar, urmând învățăturii părinților duhovnicești, se cuvine să avem grija de a nu rămâne în lenea nepăsării față de lupta ce trebuie să o dăm pentru ”trezirea” noastră și a fratelui nostru din neștiința și neînțelegerea înșelăciunii duhului lui antihrist ce lucrează neostoit ”taina fărădelegii” și în vremurile de azi.
 
Ce ar însemna însă, concret, o astfel de luptă duhovnicească și mucenicească pentru economistul zilelor noastre ?  Sunt de părere că ar însemna o dublă mărturie: pe de o parte, mărturia (lămuritoare) despre deliberata proastă rânduială a treburilor economice din lumea în care trăim; și, pe de altă parte, mărturia  (dezvăluitoare) asupra beneficiarilor-profitori ai acestei rânduieli.
 
Legat de prima mărturie, ea ar trebui să pornească de la lămurirea faptului că în însuși miezul acestei rele rânduieli economice se află efortul tenace al diriguitorilor lumii noastre (și al guvernelor pe care ei le instrumentează) de a duce până la capăt procesul istoric de distrugere a monedei.
 
Realitatea pe care o trăim astăzi – controlul deplin asupra masei monetare și reglementarea fenomenelor monetare – este rezultatul unei politici neabătute (dusă de-a lungul mai multor secole) de dislocare a rânduielilor monetare bazate pe controlul proprietarilor asupra ofertei de monedă și pe respectarea principiilor proprietății private. Degradarea progresivă a monedei ce a rezultat de aici s-a produs sub dubla presiune a interesului guvernelor pentru a dobândi resurse în afara celor provenite din impozitare (resurse necesare unor activități ”specifice” – războaie, acordarea de privilegii etc.), dar și sub cea a promovării unor idei economice (ce s-au dovedit în timp a fi profund) eronate.  
 
Practic, istoria ne dezvăluie în acest sens o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului de proprietate privată(1) . Într-o primă fază, a fost vizată consacrarea rolului de reglementator, de decident ultim al statului în sfera monetară, evoluție însoțită totodată și de introducerea treptată a controlului parțial al statului asupra masei monetare (statul putând confisca doar o parte  din bani). Principalele măsuri luate în acest sens au constat în:
- impunerea de denumiri pentru unitatea monetară. Se urmărea eliminarea ideii că moneda este o marfă, un bun, și că unitatea monetară reprezintă o cantitate definită din acel bun, în paralel cu impunerea ideii că moneda reprezintă o denumire, respectiv ceea ce spune guvernul că este(2) ; 
- monopolizarea coercitivă a baterii de monedă. Pentru a i se certifica greutatea, moneda era inițial bătută și imprimată cu emblema monetăriei private care efectua operațiunea. Ulterior, statul a naționalizat și monopolizat baterea de monedă;
- reducerea cantității de metal monetar. Cei doi pași anteriori încep să dea roade: moneda bătută în monetăriile statului era ”ușurată” de ceva greutate, înlocuită de regulă cu metal comun și lansată pe piață cu pretenția că reprezenta aceeași valoare monetară.
 
Deși efectele acestor intervenții au fost în general minore în raport cu ceea ce urma să se întâmple mai târziu, în era monedei-hârtie (perioadă despre care vom vorbi ceva mai târziu), consecințele ideologice ale acestor măsuri au fost considerabile. Raporturile de schimb dintre monedă și bunuri au încetat să mai fie domenii private, în care deciziile proprietarilor să fie respectate: ”Teritoriul monetar unic este spart prin impunerea de denumiri imaginare și de semne distinctive irelevante, întărite de forța statului. Într-un cuvânt, proprietarul privat este înlocuit din poziția de decident ultim de către stat, care își arogă dreptul de a interveni și de a-și impune propriile preferințe în domeniul monetar”(3)  (spre exemplu, care să fie moneda utilizată, în ce raport să se schimbe ea cu celelalte bunuri și cu celelalte ”monede”, cine să certifice și cum greutatea unității monetare). 
 
Faza ulterioară a procesului de degradare progresivă a monedei a consfințit realizarea unui controlul mai deplin asupra masei monetare. Operațiunea a început prin încurajarea rezervei fracționare, băncile private fiind încurajate, sprijinite sau obligate să dea cu credit (către guvern sau grupurile privilegiate de acesta) moneda din depozite și să emită titluri de proprietate asupra monedei – fără nici o monedă în spate -, pe care le plasau apoi pe piață tot în calitate de credite. Acest tip de aranjament monetar atât de înstrăinat de funcționarea liberă a pieței – bazat pe modificarea rezervelor de 100%  pentru depozitele la vedere și/sau acordarea cu credit a unor sume superioare creditelor atrase – a avut consecințe majore. Rezerva fracționară, acest nonsens economic – ce susține că aceeași sumă de bani poate fi utilizată simultan de mai multe persoane –, ”…a transformat băncile în producători de titluri de monedă, a distrus sănătatea sistemului bancar (prin asumarea de obligații superioare capacității de rambursare), a transformat guvernul în principalul factor de influență în formarea masei monetare, a făcut posibilă centralizarea și distrugerea autonomiei locale, prelungirea conflictelor interstatale, statul asistențial mamut de astăzi, inflațiile galopante și prăbușirile cursurilor de schimb, redistribuții masive și sărăcirea persoanelor econoame și a celor cu venituri fixe, apariția crizelor economice” (4)
 
Se intră acum într-o nouă fază, cea a monedei-hârtie (de care pomeneam ceva mai sus). Este faza în care soluția etatistă a constat în centralizarea și cartelizarea sistemului bancar, precum și în eliminarea etalonului marfă. Expansiunea cantității de titluri asupra monedei avea să fie acum periodic descoperită de către public (prin panici și contagiune). Din cauza rezervelor fracționare, băncile au fost practic scoase din sfera contractuală privată și dotate cu privilegiul de a nu-și îndeplini obligațiile asumate prin contract (”suspendarea plăților în monedă metalică”). Salvarea băncilor a fost încredințată unei instituții – banca centrală – care avea sarcina de a supraveghea sistemul bancar și de a centraliza rezervele de monedă propriu-zisă pentru a interveni în scopul ”scoaterii din dificultăți” a băncilor ”too big to fail”, în ideea ”prevenirii contagiunii”. Expansiunea coordonată inițiată de banca centrală (prin monopolizarea și standardizarea biletelor de bancă și impunerea de rezerve fracționare obligatorii uniforme), precum și hazardul moral creat prin garanția scoaterii din dificultăți a băncilor comerciale, au agravat problemele. 
 
Mai liniștite în ceea ce privește panicile și contagiunea, băncile au trecut la expansiunea masivă a creditării prin mecanismul pernicios al rezervelor fracționare. Crizele au devenit mai rare, dar tot mai grave și mai extinse. S-a configurat în felul acesta o nouă fază a procesului de degradare progresivă a monedei, de data aceasta prin instaurarea controlului deplin asupra masei monetare. În acest sens, au fost parcurși trei pași succesivi: mai întâi, a avut loc suspendarea periodică a plăților în monedă metalică, însoțită de o utilizare a aurului restrânsă prin limitarea libertății de a face plăți în aur către cetățeni (aurul putând fi utilizat numai în tranzacții de valoare foarte mare); apoi, s-a trecut la interzicerea totală a plăților în aur între persoane private și la limitarea tranzacțiilor cu aur la bancile centrale; și, în final, ca pas decisiv, a avut loc proclamarea biletelor de bancă drept monedă propriu-zisă și ruperea oricărei legături cu aurul.
 
În felul acesta, guvernele lumii au ajuns acum nu numai în poziția de a reglementa complet moneda și băncile, dar și în situația de a controla discreționar atât expansiunea creditului (producția de ”substitute monetare”), cât și producția de monedă. Acest vis de secole al inflaționismului mondial s-a împlinit în anul 1973. Evident, deceniile ce au urmat ne-au arătat limpede că problemele generate de rezervele fracționare nu aveau cum să fie soluționate prin controlul etatist deplin asupra regulilor și producției de substitute și monedă. 
 
În schimb, acest control a operat cu un veritabil vârf de lance al luptei neostoite pe care reaua rânduială economică adusă de intervenționismul etatist a dat-o și o dă neabătut cu ordinea proprietății private ce se germinează prin libera funcționare a pieței. Și face acest lucru prin alungarea ”ordinii firii” din sfera fenomenelor economice și desfigurarea ”armoniile economice” ale pieței libere. Economia nu mai are astfel cum să fie arena cooperării sociale, ea nu mai poate găzdui schimbul interpersonal voluntar reciproc avantajos, nu mai poate oferi beneficiile utilizării private a monedei, ea pierde posibilitatea coordonării unor structuri de producție mai ample și complexe prin calcul antreprenorial în termeni monetari, este golită de stimulentele adecvate pentru motivarea spiritului de întreprinzător. 
 
Alungarea ”ordinii firii” din sfera fenomenelor economice și desfigurarea ”armoniile economice” ale pieței libere lasă însă loc liber acțiunilor guvernamentale discreționare menite să asigure procurarea resurselor de care autoritățile au nevoie. Este vorba despre patru astfel de acțiuni discreționare: impozitarea, reglementarea, inflația și expansiunea creditului, contractarea de împrumuturi. Iar aceasta, în condițiile în care dimensiunea resurselor confiscate de stat din sfera privată, precum și controlul pe care el îl poate exercita asupra economiei, depind în mod vital de abilitatea cu care sunt utilizate aceste instrumente de către întreprinzătorii politici și birocrația etatistă.
 
Este momentul în care necesara luptă duhovnicească și mucenicească a economistului zilelor noastre cere o a doua mărturie, cea dezvăluitoare asupra beneficiarilor-profitori ai acestei stări de lucruri. Se află aici, în primul rând, grupul restrâns și nevăzut al adevăraților stăpânitori ai acestei lumi, adică diriguitorii finanțelor mondiale – structură ocultă ce se află în spatele guvernelor lumii și le instrumentează acțiunile -, ca beneficiari de ultimă instanță ai rentelor economice extrase din gestionarea globală a banilor publici. Vin apoi agenții instituționalizați și vizibili ai structurilor guvernamentale (întreprinzătorii politici și elita birocrației etatiste), precum și aliații lor din lumea corporativă. Toți aceștia, angajați într-un comerț nelimitat de privilegii cu statul, comerț pe care l-au dezvoltat ”…ca pe un putinei redistributiv insațiabil, un sistem până la urmă imposibil de stăvilit, de exploatare și anihilare mutuală”(5) . Și, în fine, grupurile sociale de presiune, complice ale acestei rele rânduieli economice, beneficiare ale politicii guvernamentale de redistribuire forțată (pensionari, șomeri, categoriile sociale cuprinse în general sub eticheta de ”beneficiari de asistență”). 
 
Sursa tuturor acestor rente, privilegii și redistribuiri se află în utilizarea instrumentelor mai sus arătate. Astfel, inflația și expansiunea creditului pun resurse importante la dispoziția guvernului (credite sau dobânzi mai mici (6) ), a sectorului bancar controlat de guvern (prin reglementări și prin intermediul băncii centrale), și a clienților politici. Aceste evoluții fac ca ”…firmele și sectorul privat în general să fie tot mai dependente de creditele de la bănci și mai controlate astfel de sistemul bancar, care la rândul lui este controlat de stat. Expansiunea creditului conduce la un sector de stat mai extins, la o clasă antreprenorială mai dependentă de resursele guvernamentale sau produse prin instrumente non-antreprenoriale și incompatibile cu proprietatea privată ( rezerva fracționară), la un sector bancar foarte șubred, cu o discrepanță majoră între obligațiile contractuale asumate și posibilitățile de a le și achita…” (7). 
 
În ceea ce privește instrumentul de redistribuire prin fiscalitate, este de arătat că profiturile iluzorii suplimentare generate în perioadele de avânt economic artificial (în sensul că este generat de expansiunea artificială neanticipată a creditării) conduc la aplicarea unor niveluri de impozitare mai mai mari, fondurile suplimentare la dispoziția autorităților astfel obținute fiind utilizate pentru sporirea dimensiunilor birocrației, pentru satisfacerea  cererilor unor grupuri de presiune, ori pentru redistribuirea forțată (statul asistențial – operațiune foarte eficientă în termeni electorali). 
 
Reglementarea operează și ea în sensul oferirii de rente, privilegii și redistribuiri în favoarea beneficiarilor actualelor (proaste) rânduieli economice. Cheltuirea impozitelor, funcționarea firmelor beneficiare de resurse obținute pe căi politice (bugetare sau provenite din expansiune), funcționarea firmelor care produc expansiunea (băncile comerciale, societățile de asigurări), funcționarea bursei, creșterea prețurilor, toate acestea deschid un câmp larg reglementării. Se creează astfel posibilitatea extinderii aparatului birocratic și puteri discreționare mult sporite, ce sunt concentrate la nivelul birocrației responsabile cu reglementările.
 
Așadar, readucând acum în atenție învățătura părinților duhovnicești - de la care am pornit în discuția noastră -, vedem cum mărturiile economistului profesionist pot aduce lumină asupra modului în care proasta rânduială a treburilor economice lucrează ”taina fărădelegii” în vremurile noastre de apropiere neîndoielnică a ”zilelor de pe urmă”. Și chiar dacă posibilitățile ce ne stau la îndemână pentru a schimba într-un fel sau altul această stare de lucruri sunt practic nule (la scară istorică, zarurile au fost deja aruncate…), preocuparea noastră pentru lupta ce avem a o da întru ”trezirea” noastră și a fratelui nostru din neștiința și neînțelegerea înșelăciunii căreia îi suntem zilnic expuși, are noimă prin înțelegerea pe care o căștigăm astfel. Și înțelegând, devenim liberi…
 
Note:
 
1) În continuare, voi prelua excelentele linii de argumentație dezvoltate în Marius Spiridon, ”Ciclul în teoria economică modernă”, teză de doctorat, București, ASE, 2005, pp. 99-103
2)  ”Impunerea unei denumiri nu reprezintă o intervenție,o încălcare a drepului de proprietate, însă este un pas ideologic important în degradarea și, în final, înlocuirea monedei marfă” (Spiridon, op.cit.).
3) Marius Spiridon, op.cit., p.100
4) Marius Spiridon, op.cit., p.101 
5)  ”Sensul libralismului”, interviu al lui Dan Cristian Comănescu cu Cristian Pătrășconiu, 15 mai 2004 (www.mises.ro). 
6) Expansiunea creditării face mai ieftine împrumuturile pentru stat, lucru deloc neglijabil din perspectivă electorală. Mecanismul electoral însuși, precum și rotația politică, fac ca împrumuturile să fie o armă importantă, cu mari beneficii (pe termen scurt) și cu costuri minime pentru cei aflați la putere (pe termen lung)
7) Marius Spiridon, op.cit., p.141.
 


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.