Articol de Elijah Magnier, corespondent principal de război pentru Orientul Mijlociu / Al Rai Media, tradus și adaptat de Bogdan Stanciu. Notele explicative aparțin translatorului.

[N. tr.: Urmăresc aproape zilnic, de la început, conflictul din Siria. Cu timpul mi-am format și rafinat o listă de surse de încredere, în special corespondenți de război (oameni aflați pe teren, adesea în mijlocul luptelor, nu în vreun studio TV) și analiști politici nativi din Orientul Mijlociu care pot furniza o perspectivă asupra relațiilor culturale, politice și tribale din această zonă cu mult mai sănătoasă și fidelă decât cinicul „real politik” al cancelariilor occidentale. Elijah Magnier este unul dintre aceștia: cu 35 de ani de experiență, Elijah a relatat toate conflictele majore, începând cu războiul israeliano-libanez din 1982, războiul Irak-Iran, războiul civil din Liban, războaiele din Golf, invazia americană în Irak și ocupația care i-a urmat, precum și conflictele din fosta Iugoslavie (1992-1996) și mai recentele conflicte din Libia și Siria. Elijah a locuit în Liban, Bosnia, Irak, Iran, Libia și Siria. Pentru cei care doresc să înțeleagă complicatele mecanisme ale politicii levantine, Magnier este o binevenită alternativă la mizerele rubrici de politică externă ale televiziunilor americane și europene și la opiniile „experților” occidentali care n-au călcat o dată în viață într-un teatru de război. Îl puteți urmări pe Twitter la @ejmalrai.]

 

Statele Unite ale Americii au ieșit victorioase din cel de-al doilea război mondial și mai puternice decât oricare altă țară din lume. Aliații - în special Uniunea Sovietică - au câștigat războiul, dar s-au regăsit mult slăbiți. Astfel că, în timp ce țările industrializate au fost ocupate cu reconstrucția, în ceea ce germanii au numit „Wirtschaftswunder” iar francezii „les Trentes Glorieuses” - cei treizeci de ani de belșugul postbelic - America a profitat de prosperitatea ei pentru a deveni o superputere nucleară și deținătoare a unei impozante poziții dominante la nivel mondial.

Puterea americană a sporit odată cu începutul Perestroikăi și cu căderea Uniunii Sovietice, iar, la intrarea în noul mileniu, stabilimentul american a declarat „Războiul contra terorismului” drept justificare pentru ocuparea Afganistanului și Irakului, încercând simultan să supună Hezbollah-ul în Liban, să schimbe regimul din Libia și să distrugă Siria, toate cu scopul de a remodela și reforma zona în așa-numitul „Nou Orient Mijlociu”.

În Levant, America nu doar că a eșuat dramatic în atingerea obiectivelor, dar a reușit să trezească din lunga hibernare Rusia, care i-a contestat hegemonia asupra lumii și a dezvoltat noi forme de alianță.

Iranul a contestat, și el, treptat hegemonia americană începând cu Revoluția islamică din 1979, a planificat meticulos și a construit cu răbdare un lanț de aliați care azi leagă diferite zone din Orientul Mijlociu. Acum, după 37 de ani, Iranul se poate lăuda cu un șirag de aliați puternici în Palestina, Liban, Siria, Irak, Yemen și Afganistan – toți gata, dacă este necesar, să pună mâna pe arme pentru a-l apăra.

Ayatollah-ii sunt, de fapt, beneficiarii principali ai erorilor americane. Prin lipsa de considerație și de înțelegere a civilizațiilor și liderilor de dincolo de granițele Occidentului, America nu a reușit să câștige nici inimile și nici mințile în nicio țară din Orientul Mijlociu în care s-a impus ca potențial aliat. Venirea președintelui Donald Trump la putere i-a ajutat atât pe aliații SUA, cât și tabăra adversă, să descopere limitele acțiunilor și sancțiunilor americane.

Rusia și China au luat inițiativa de a oferi un model nou, mai relaxat, de alianță, care se pare că nu își propune să impună un alt tip de hegemonie. Oferta unei asemenea alianțe și a unui parteneriat economic este deosebit de atractivă pentru cei care au gustat din dominația SUA și doresc să se elibereze de aceasta prin intermediul unei alternative mai echilibrate.

În această perioadă, a administrației Trump, Orientul Mijlociu a devenit un imens depozit de armament avansat provenit din surse variate. Fiecare țară (și unii actori non-statali) deține drone militare, iar unele, chiar și rachete balistice și de croazieră. Dar superioritatea armamentului în sine contează foarte puțin, iar echilibrul este prea pronunțat pentru a înclina suficient balanța într-o parte sau în alta. Chiar și cea mai săracă țară, Yemen, a produs recent pagube semnificative Arabiei Saudite, o țară bogată în petrol și extrem de dotată militar, cu cel mai modern hardware american din Orientul Mijlociu.

Președintele american a fost informat despre eșecul evident al schimbării de regim în Siria și în egală măsură al alungării Iranului din Levant. Cel mai probabil, dorind să evite pierderile de vieți omenești, a decis să abandoneze țara pe care armata sa a ocupat-o în ultimii ani. Cu toate acestea, retragerea bruscă, deși până acum doar parțială (conform declarațiilor sale, o mică unitate va rămâne la al-Tanf, fără a mai ocupa o poziție strategică deoarece trecerea de frontieră de la al-Qaem a redevenit operațională [1]) a venit ca un șoc pentru aliații kurzi și israelieni: Trump și-a arătat disponibilitatea de a-și abandona peste noapte prietenii cei mai apropiați, dar și dușmanii.


Mișcarea făcută de Statele Unite a oferit o neașteptată victorie Damascului. Guvernul sirian recuperează, încet, cea mai importantă sursă de alimente, agricultură și energie a țării. Siria de Nord-Est reprezintă un sfert din teritoriu. Provinciile nordice sunt excepțional de bogate în apă, centrale hidroelectrice și baraje, petrol, gaze și alimente. Trump le-a redat președintelui al-Assad; o decizie care îi va servi și președintelui american, în viitoarea campanie electorală.

Assad este încrezător că Rusia va reuși să oprească avansul turc în teritoriul sirian și să-i reducă consecințele, probabil solicitându-le kurzilor să se retragă la o distanță de 30 km de graniță pentru a ameliora anxietatea președintelui Erdogan, satisfăcând astfel și prevederile acordului turco-sirian de la Adana din 1998, care stabilea o zonă-tampon de 5 km. Turcia dorește să se asigure că YPG, ramura siriană a PKK [2], este dezarmat și ținut în frâu. Nimic nu pare greu de gestionat pentru Rusia, în special atunci când cel mai dificil obiectiv i-a fost deja oferit pe tavă: retragerea forțelor armate americane.

Președintele Assad va fi încântat să le scurteze kurzilor ghearele. Kurzii au oferit Afrin [3] Turciei pentru a împiedica forțele guvernamentale siriene să îl preia sub control; în schimbul țării din visele lor (Rojava [4]), kurzii au sprijinit ocupația SUA dar și pe inamicul Siriei, Israelul. Prim-ministrul Benyamin Netanyahu a ordonat bombardamente asupra a sute de ținte în Siria, preferând ca Statul Islamic să domine țara și presându-l pe Trump să-i facă drept cadou Înălțimile Golan ocupate - deși SUA nu are nicio autoritate asupra acestui teritoriu sirian [5].

Sute de mii de sirieni au fost uciși, milioane au fost alungați din casele lor ca refugiați și sute de miliarde de dolari au fost risipiți, cu țelul distrugerii Siriei. Cu toate acestea, statul sirian și președintele său au triumfat. În pofida consecințelor războiului, țările arabe și monarhiile din Golf sunt dornice să se întoarcă în Siria, ca să participe la reconstrucție [6]. 

Rusia este unul dintre jucătorii cu cel mai mare succes în Orientul Mijlociu, pe numeroase fronturi și se află acum într-o poziție pe care președintele Putin doar ar fi putut-o visa înainte de 2015. Numeroși analiști și grupuri de reflecție au prezis că Moscova se va scufunda în mlaștina siriană și i-au luat în derâdere arsenal militar. Au greșit cu toții: Rusia a învățat lecția invaziei Afganistanului din 1979. A oferit acoperire aeriană și anti-rachetă în aer și a colaborat strălucit cu Iranul și aliații acestuia, la sol.

Președintele Putin a gestionat cu îndemânare războiul din Siria, atingând un echilibru și creând legături bune cu Turcia, țară NATO - chiar și după incidentul cu doborârea unui avion de luptă în 2015. Rusia și-a dorit să colaboreze și cu SUA, dar s-a lovit de o administrație persistentă în „sovieto-fobie”. Moscova a purces, fără Washington, la rezolvarea ecuației războiului din Siria și victoria asupra jihadiștilor adunați aici din întreaga lume (via Turcia și Iordania) cu sprijin din partea Occidentului.

Armata Roșie și-a prezentat noul arsenal și a reușit să încheie și o sumedenie de contracte pentru vânzarea de arme. Și-a antrenat forțele aeriene folosind scenarii reale de luptă alături de armata siriană, de Iran și de un actor non-statal (Hezbollah). A învins Statul Islamic și al-Qaeda la 40 de ani de la propria sa înfrângere, în Afganistan. Președintele Putin s-a distins ca partener de încredere și un aliat, spre deosebire de Trump - care i-a abandonat pe kurzi și care își șantajează chiar și cel mai apropiat aliat (Arabia Saudită).

Diplomația rusă a impus procesul de la Astana în loc de acordul de la Geneva pentru negocierile de pace [7], a oferit țărilor din regiune posibilitatea de a-și folosi monedele locale pentru comerț în locul dolarului, și negociază pragmatic: deopotrivă cu Iranul și cu Arabia Saudită, cu Assad și cu Erdogan. Americanii, prin nechibzuința lor, s-au arătat incapabili de diplomație.

Moscova a mediat între kurzii sirieni și guvernul de la Damasc chiar și atunci când primii au fost sub control american. Putin s-a comportat înțelept cu Israelul chiar și atunci când l-a acuzat că a provocat moartea unor ofițeri ai săi și a rămas relativ neutru în raport cu disputa Iran-Israel.

Pe de altă parte, Tel Aviv-ul nu și-a imaginat că Siria va mai fi reunită vreodată. Astăzi, Damascul deține drone militare, rachete balistice și de croazieră din Iran, rachete anti-navă supersonice rusești - și a supraviețuit distrugerii infrastructurii și anilor de război crunt.

Israelul a pierdut perspectiva unui stat kurd (Rojava) ca aliat. Acest vis s-a spulberat pentru multe decenii și odată cu el și partiția Siriei și a Irakului [8]. „Tranzacția secolului” nu își mai are sensul, iar acordul de neagresiune cu statele arabe este un miraj. Tot ceea ce și-a dorit premierul Netanyahu, sfătuitor apropiat al lui Trump, s-a pierdut, iar Israelul acum trebuie să se obișnuiască cu prezența rusă în Orientul Mijlociu și să suporte consecințele victoriei obținute de Assad, ruși și iranieni.

După kurzi, Israelul este cel de-al doilea mare păgubaș - chiar dacă nu a suferit daune financiare și nici nu a pierdut vieți umane în luptă. Ambițiile lui Netanyahu nu mai pot fi folosite în campaniile sale electorale. Israelul trebuie să se pregătească pentru a trăi alături de Assad, care va dori cu siguranță ca Golanul să revină la Siria - o prioritate pentru Damasc, de îndată ce reconstrucția internă va demara. 
--

[1]. Al-Tanf este o bază militară americană în Siria, aflată la 27 de km de punctul de trecere a frontierei cu același nume între Siria, Irak și Iordania, în deșert. Al-Qaem este un punct de frontieră irakiano-sirian, situat pe râul Eufrat, lângă orașul cu același nume din guvernoratul Al-Anbar, Irak (400 km de Bagdad).
[2]. Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație teroristă în viziunea atât a Turciei cât și a SUA.
[3]. Oraș de graniță.
[4]. Rojava, în limba kurdă „Vestul”, este denumirea Administrației Autonome a Siriei de Nord-Est, tocmai desființată în urma proaspătului acord al liderilor kurzi cu Damascul, în urma ofensivei turcești. Geografic, Rojava este formal separată de restul Siriei prin râul Eufrat. Regiunile din Rojava corespund provinciilor siriene Afrin, Jazira, Eufrat, Raqqa, Tabqa, Manbij și Deir Ez-Zor.
[5]. Înălțimile Golan sunt o zonă cu suprafață de 1800 km2 aflată la granița între Siria, Iordania, Liban și Israel. Ocupat în urma războiului arabo-israelian din 1967, Golan a rămas de facto sub administrație israeliană (exercitată efectiv din 1981) fără ca anexarea să fie recunoscută vreodată de vreo țară. Statele Unite, la 25 martie 2019, a fost prima și deocamdată țară care a recunoscut că Golan este parte din Israel.
[6]. Statele din Golf (monarhiile arabe), împreună cu Turcia, au fost principalii sponsori ai grupurilor teroriste care au acționat în Siria din 2011, inclusiv ai „Stat Islamic”. Diviziunea în acest conflict s-a făcut, în mare, pe linii sectare, agresorii fiind națiuni sunnite, în timp ce în tabăra opusă, Iranul este majoritar șiit, iar Irakul, Siria și Libanul sunt state cu importantă populație șiită. 
[7]. Acordul de la Astana (capitala Kazahstanului) a fost încheiat în ianuarie 2017 între guvernul sirian și o parte dintre grupurile „rebele”, pentru încetarea focului în Siria și a fost negociat de Rusia, Turcia și Iran. Acordul de la Geneva a survenit în urma mai multor runde de negocieri similare, la inițiativa „comunității internaționale” (ONU). Se presupune că cele două se completează reciproc.
[8]. Kurdistanul urma să fie înființat prin divizarea, printre altele, a Siriei și Irakului, state pe teritoriul cărora trăiesc milioane de etnici kurzi.