În ultimele săptămâni a ajuns în atenția publică un diluviu de documente despre „fabricarea” și „vânzarea” prin intermediul presei a două operațiuni sub „steag fals”: războiul „împotriva terorismului” din Afganistan și atacul din 2018 asupra Siriei. Primul continuă de 18 ani fără speranța unui deznodământ, pe când în cazul celui de-al doilea, doar tonul ridicat al lui Valeri Gherasimov și Serghei Lavrov și reținerea președintelui Donald Trump au făcut să nu se transforme într-un alt măcel, ci să rămână doar la stadiul de act de agresiune… minor. Dacă există așa ceva!
Dezvăluirile au trecut practic neobservate de abulica presă românească. Un vechi prieten, redutabil ziarist de „externe”, Victor Roncea, îmi spunea că primul simptom al crizei mass-media este dispariția rubricilor de politică externă, care necesită în mod particular oameni cu vocație, cultură și simț al meseriei. Mă bucur deci că pot găsi găzduire la ActiveNews pentru a semnala apariția acestor documente care îi incriminează, din păcate, tocmai pe cei care ne sunt aliați.

Azi – despre Siria, episodul următor – despre Afganistan.
 
„Raportul specialiștilor” despre atacul de la Douma - fabricat la comandă politică

În urmă cu câteva zile, WikiLeaks a publicat o serie de documente https://wikileaks.org/opcw-douma/ care contrazic narațiunea oficială a diplomației americane, preluată fidel de presa mainstream, cu privire la folosirea de către guvernul sirian a armelor chimice contra populației civile în data de 7 aprilie 2018 la Douma, incident care a dus la o scurtă campanie aeriană americano-aliată contra unor ținte militare din zona Damasc.

Documentele publicate prin intermediul Wikileaks includ un memorandum și mai multe e-mailuri interne schimbate de funcționari ai Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (Organization for the Prohibition of Chemical Weapons, OPCW, agenția de specialitate a Organizației Națiunilor Unite), care a investigat locul pretinsului atac de la Douma. Acestea relevă divergențe foarte serioase în rândurile specialiștilor organizației pe tema concluziilor oficiale, care indicau drept culpabil guvernul sirian. Memorandumul este datat 14 martie 2019 și este adresat lui Fernando Arias, director general al organizației. 

Memorandumul este semnat de 20 de inspectori OPCW care apreciază că versiunea finală a raportului asupra incidentului de la Douma „nu reflectă vederile membrilor echipei care s-a deplasat în Siria”. Mai mult, un singur membru al echipei de specialiști care a vizitat Douma, un paramedic, ar fi contribuit la versiunea finală a raportului.
Aceasta, în contextul acuzațiilor că oficiali americani ai Departamentului de Stat au făcut presiuni imense asupra organizației. 


Jurnalistul și scriitorul conservator britanic Peter Hitchens, care a primit documentele de la Wikileaks înainte ca aceștia să le facă publice, scrie într-un editorial pentru Daily Mail :

Sursele subliniază faptul că oamenii de știință implicați sunt „non-partizani politic, neinteresați cu privire la implicațiile strategice pe care ceea ce dezvăluie le au”.
Ei pur și simplu „simt că Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice are datoria de a fi fidelă față de știință și de a nu se lăsa influențată de considerente politice, deoarece se tem că a fost (influențată)”.
O notă internă publicată de The Mail duminică 15 decembrie sugerează că 20 de angajați ai OPCW și-au exprimat în privat îndoieli cu privire la suprimarea de informații sau la manipularea de probe.”

Această „suprimare de informații” a inclus eliminarea unor dovezi cheie care contraziceau teza că recipienții cu gaz au fost aruncați din aer de elicoptere militare siriene, teză care stătea de la bun început la temelia acuzației Washingtonului că „Assad și-a gazat propriul popor” la Douma.


Documentele provenite „pe surse” sugerează, de asemenea, că OPCW deținea dovezi credibile științific arată că victimele presupusului atac prezentau simptome neconforme cu expunerea la gaze de luptă (clor), ridicând în continuare îndoieli cu privire la acest aspect al investigației.


Dar poate cea mai importantă parte din noul set de e-mailuri publicate de Wikileaks se concentrează asupra unei dezbateri aprinse între oamenii de știință cu privire la includerea în raport a sintagmei „au fost detectați compuși care conțin clor” și cum anume să fie calificați aceștia - dat fiind că s-au găsit doar urme din temutul compus:

Raportul final arată că există „motive rezonabile” pentru a afirma că în Douma a fost utilizat clor gazos, dar un avertizor de integritate din interiorul OPCW spune că au fost detectate doar cantități minime de clor, în forme posibil de găsit în orice gospodărie.” - Daily Mail


Acest document crucial (printre altele) care își exprimă preocuparea că mass-media va presupune în mod eronat „un atac cu clor” poate fi găsit în acest memoriu:

Un alt exemplu:


Presiunile politice sunt acuzate, voalat, și în pasajul de mai jos:


Hitchens continuă să comenteze astfel:

Câteva victime prezentate în înregistrări video ale atacului avea spume la gură, așa cum se așteaptă de la cei afectați de gazul sarin, nu de la victimele clorului. Cu toate acestea, toate rapoartele sunt de acord că nu s-a găsit nici urmă de sarin la Douma.
Aceste îndoieli au fost confirmate de experți în toxicologie, consultați de echipa de investigatori OPCW în cadrul unei vizite în Germania, în iunie 2018.
Ei au concluzionat că „nu există nicio legătură între [respectivele] simptome și expunerea la clor”.
Un pasaj-cheie adaugă că 
„echipa a luat în considerare două explicații posibile pentru această nepotrivire:
A) Victimele au fost expuse unui alt agent chimic extrem de toxic care a dat naștere simptomelor observate și până acum a rămas nedetectat.
B) Decesele au rezultat dintr-un incident non-chimic.” 
Cu alte cuvinte, victimele fie au murit din cauza unui gaz necunoscut, nedetectat, despre care nu există dovezi – fie nu a existat nici un atac chimic.”

Așadar, îndoieli foarte serioase au fost exprimate de personalul de specialitate trimis la fața locului pentru investigații și verdict asupra presupusului atac. Aceste îndoieli nu au fost făcute publice la timpul lor, dar nu au fost nici uitate și nici nu au dispărut, de unde și „scurgerea” documentelor prin intermediul Wikileaks, probabil la inițiativa celor în cauză.
După cum scriam mai sus, mârâielile ursului rusesc dar și evidenta lipsă de apetit a președintelui Trump de a intra într-un nou război au făcut ca loviturile aeriene să nu degenereze în re-escaladarea și extinderea unui conflict care adusese deja o cantitate enormă de moarte, suferință umană și distrugere. Între timp, lucrurile, cel puțin pe front, s-au clarificat, guvernul legitim al Siriei și armata națională prevalând, cu sprijinul extern cunoscut, asupra hoardelor de babuini prezentați cu simpatie de mass-media occidentală drept „insurgenți” sau „luptători pentru libertate”. 

Evident, nu toată lumea este fericită; cu siguranță nu „democrațiile consolidate” din Golf și nici aliații lor din complexul militaro-industrial american.

O agresiune „mică” rămâne o agresiune 

Evoluția în dreptul internațional, care tratează raporturile dintre state, a „crimei de agresiune” poate fi urmărită istoric de la prima tentativă de stabilire a definiției acesteia, care a coincis cu prima încercare de eliminare a războiului din relațiile internaționale (Pactul Briand-Kellog, finalizat prin adoptarea la Paris, în 1928, a Tratatului general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale - Pactul de la Paris). ONU a consacrat, după al doilea război mondial, „principiul neagresiunii” și a stabilit că războiul de agresiune este cea mai gravă crimă internațională, fiind calificat drept „crimă împotriva păcii”. Organizația s-a inspirat din Carta de la Londra (1945), documentul constituant al primelor instanțe internaționale, celebrele Tribunal Militar Internațional de la Nuremberg și Tribunal Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat de la Tokyo, care au luat ființă imediat după încetarea ostilităților și au judecat pe cei vinovați pentru o catastrofă lipsită de precedent în istoria omenirii.

Ulterior, definiția actului de agresiune a cunoscut anumite evoluții, trecând prin includerea sa în jurisdicția Tribunalului Penal Internațional (1998/2018) și încheind cu stabilirea celei mai recente și complete definiții la Conferința de la Kampala (Ruanda) din 2010. Însă, de-a lungul deceniilor pe care aceste evenimente majore le-au jalonat, esența noțiunii a rămas aceeași: crima de agresiune sau crima împotriva păcii este strâns corelată cu recurgerea la forță de către o putere statală, spre deosebire de crima de război, de genocid și de crima împotriva umanității, în care responsabilitatea penală individuală este independentă de existența responsabilității comune a entității statale. Mai mult, agresorul, spre deosebire de făptuitorul celorlalte trei crime, este în mod exclusiv înaltul oficial de stat, cel cu putere de decizie în eșaloanele superioare ale statului.

Din păcate, așa cum încercări de a incrimina crima de agresiune au mai existat și înainte de Nuremberg dar au fost respinse pe motiv de încălcare evidentă a principiului legalității (nullum crimen sine lege), tot așa au existat și există acte de agresiune post-Nuremberg care nu au fost în nici un fel pedepsite - deși e foarte posibil să se fi încadrat în definiție - din motive evidente de disproporție a balanței puterii politice și militare. Cele mai clare sunt probabil agresiunile sovietică și apoi americană în Afganistan (1979-1989, respectiv 2001-prezent) și agresiunea americană contra Iugoslaviei (1999), cel puțin ultima însoțită de crime de război (distrugerea infrastructurii civile și lovirea unei ținte civile majore, televiziunea de stat din Belgrad, sunt crime de război – echivalentul în dreptul internațional al actului de terorism). Toate trei îndeplinesc, în opinia mea de ne-specialist, condițiile cerute de tratatele internaționale, respectiv plănuire, pregătire, dezlănțuire sau purtare a unui război cu violarea acordurilor internaționale. 

Comiterea agresiunii atrage răspunderea internațională, teoretic; practic, atunci când agresorul este un stat cu mare putere militară, acest lucru este ca și imposibil. Vorba lui Stalin, când i s-a comunicat că Papa Pius al XII-lea protestează contra încălcării suveranității statelor est-europene: păi câte divizii are Papa? Dacă Uniunea Sovietică a ajuns în pulberea istoriei, cinismul similar care a dominat, în ultimele decenii, relația între Statele Unite și comunitatea internațională naște re-sentimente și comparații nu tocmai măgulitoare pentru Washington. 

Desigur, agresiunea contra Siriei din aprilie 2018, limitată la un atac aerian anemic și anunțat dinainte rușilor încuscriți cu familia Assad poate părea minoră în comparație cu cele anterior menționate, mai ales pentru că nu a putut căpăta proporții, însă rămâne tot un act de agresiune, comis, după cum rezultă din cele de mai sus, fără absolut nici un temei; ba mai mult, în baza unor dovezi falsificate, contra unui stat suveran și pașnic.

Dincolo însă de potrivirea sau nu a atacului în cadrul fixat de dreptul internațional, „anemia” este un semn că vremurile se schimbă și că, la fel ca URSS care înaintea imploziei a fost obligat să plece cu coada între picioare din Afganistan, nici America nu mai poate face azi ce vrea; pumnul strâns în mănușa de cowboy se descleștează, obosit de atâta tensiune iar concentrarea aproape absolută de putere de după 1990 se scurge printre degetele Marelui Aliat direct în turbinca lui Ivan și-n castronul de orez al lui Xi ținute, strategic, chiar dedesubt.
Dacă vă puteți imagina plastic scena de mai sus, veți putea înțelege și nervozitatea care bântuie în ultimii ani atmosfera rarefiată de pe culoarele Departamentului de Stat și ale sediului CIA, reflectată, ca un puseu dureros printr-un nerv bolnav, în presa de sistem – cea occidentală și cea acolită de prin țările vasale. 
Da, vremurile se schimbă și nu mereu așa cum vrem noi sau protectorii noștri. 

Dacă ar ține într-adevăr la țara și poporul lor, conducătorii României de azi ar lua în calcul că lumea se mișcă și că, dacă noile realități o vor impune, configurațiile alianțelor și liniile de forță s-ar putea de asemenea schimba, iar noi - s-a mai petrecut în istorie – am putea ajunge, iar, la voia celui mai apropiat (geografic) Imperiu. Moment în care s-ar putea ca lătrăturile pițigăiate de chuaua românesc, trimise ani de zile de după gardul Marelui Aliat la adresa Imperiului, să se transforme în niște scheunături de jale, dacă Marele Aliat va demonta gardul și-l va lua acasă. În definitiv, marile puteri au făcut mereu înțelegeri peste capul celorlalți.

Înainte de căderea cortinei, se va auzi o voce rostind „acum o să vadă câte divizii avem”. Și nu, vocea nu va veni dinspre Vatican, ci mai de la Est. Mult mai de la Est.

(va urma)