Pentru a ne proteja de virus, boală, contagiune, nimic nu e prea eficient. Așa că statul, cu fanteziile sale teribile de control, vine cu o idee nouă în fiecare zi pentru a monitoriza indivizii. Dacă terorismul a fost un pretext pentru a intra cu bocancii în viața oamenilor prin  programele de supraveghere în masă, coronavirusul nu va acționa altfel. Deoarece, odată încălcată o libertate, nu mai există cale de întoarcere, chiar dacă motivele acestei încălcări au dispărut, scrie Éric Verhaeghe, filosof și scriitor belgian, autorul cărții „Ar trebui să părăsim Franța?”. Argumentele sale sunt prezentate în articolul publicat pe Atlantico.fr. pe care îl redăm mai jos.

„Societatea supravegherii înlocuiește, peste tot, pas cu pas, în numele progresului și al protecției indivizilor desigur, democrația. O colonizează, o amenință, o intoxică zi de zi, până când ne transformă libertățile fundamentale într-o farsă. Cât de mult putem rezista în fața acestei creșteri a totalitarismului soft, dar ferm, care operează pe simpla premisă a interzicerii tuturor disidenților?

Societatea supravegherii este în gestație de câțiva ani. Am putea spune chiar că a început să prindă formă odată cu inventarea computerelor, mai întâi cu implementarea internetului, apoi cu telefonul mobil, în cele din urmă toate au devenit toate puncte de intrare pentru supravegherea industrializată a cetățenilor. Dar, odată cu coronavirusul, această industrializare face un pas major în tehnici și în consimțământul cetățenilor.

Covid și societatea de supraveghere: un avantaj 

Statul nu extinde societatea de supraveghere pentru a combate libertățile individuale, ci pentru a le proteja, ni se spune. Vechi slogan cunoscut! Nu vă spionăm pentru a vă face rău, ci pentru a vă face bine! Eliberează și protejează, a spus Macron. La fel de bine am putea spune că spionăm și protejăm, deoarece, conform unui sofism acceptat acum de (aproape) toată lumea, libertatea este securitate.

Deci, pentru a ne proteja de virus, boală, contagiune, nimic nu e prea eficient. Iar statul, cu fanteziile sale teribile de control, vine cu o idee nouă în fiecare zi pentru a monitoriza indivizii. Desigur, nu este vorba de monitorizare de dragul monitorizării, ci mai degrabă de monitorizarea progresiei virusului prin monitorizarea celor care îl poartă sau care l-ar putea purta. Argumentul este imparabil: cetățeanul a devenit un intermediar, un pretext oficial pentru a monitoriza un fel de a Cincea Coloană care ne amenință.

Inițial, această supraveghere a trecut printr-o închidere a popoarelor (prin închiderea granițelor) și prin închiderea persoanelor. Apoi, în numele detectării clusterelor, cetățenii au trebuit să fie de acord să furnizeze lista tuturor contactelor lor. Destul de repede, statul s-a oferit să vâneze pe toată lumea datorită unei aplicații digitale, StopCovid, care spionează la greu, contrar spiritului francez.

Dar sunt și alte încercări, cum ar fi înregistrarea metodică a identității persoanelor care frecventează baruri și restaurante. Pentru moment,  se bazează pe voluntari. Ideea este acolo, plasată chiar în mijlocul mesei: proprietarul cafenelei, chelnerul, devine un colector de informații pentru poliția sanitară. Ni se propune să acceptăm să informăm statul cu privire la lista prietenilor noștri, a cercurilor pe care le frecventăm și a locurilor și orelor unde ne întâlnim.
 
Cu doar șase luni în urmă, o astfel de propunere ar fi făcut oamenii să urle.  Acum a devenit ceva  banal.

Guvernați prin frică

În acest sens, Emmanuel Macron continuă linia pe care am intrat de câțiva ani. Din 2015, legile împotriva terorismului s-au succedat într-un ritm frenetic, autorizând mai multe încălcări ale libertăților noastre de către serviciile de informații de toate categoriile. Teama de terorism a făcut posibilă generalizarea supravegherii în masă a tuturor comunicațiilor noastre telefonice, a tuturor tranzacțiilor bancare, a tuturor hard diskurilor computerelor noastre. Desigur, în acest caz, terorismul a fost un pretext. 

Coronavirusul nu va acționa altfel, deoarece, odată încălcată o libertate, nu mai există cale de întoarcere, chiar dacă motivele acestei încălcări au dispărut.

La asta servește frica pe care o răspîndește guvernul: pentru a justifica o expansiune accelerată a supravegherii de către state, cu certitudinea că nu se va renunța vreodată la ea.

O societate de supraveghere industrializată

Fără să o observăm, a apărut o societate de supraveghere industrializată. Se referă la toate domeniile vieții noastre și se bazează pe utilizarea constantă a algoritmilor de tot felul, care sunt ca niște plase mari în care riscăm să fim prinși. Acum zece sau cincisprezece ani, nimeni din Franța nu ar fi acceptat ca agenții poliției să rătăcească pe conturile lor de Facebook sau Instagram pentru a afla ce vin bem, ce destinație de vacanță frecventăm, în ce hotel stăm.  (...) Aceste încălcări ale vieții private, dorite, solicitate de stânga moralizatoare, produc mai devreme sau mai târziu efecte distructive mai ales în mentalitățile noastre occidentale.

Cât timp va dura?

Întrebarea este, de fapt, cât timp o civilizație care a băut de secole din nectarul libertăților poate tolera o astfel de tutelă. Cazul este interesant, deoarece ne lasă să ne întrebămm dacă vom accepta riscul de a vedea cum într-o zi vor dispărea din viața noastră  cultura, identitatea, spiritul și moștenirea pe care am primit-o.
În aceste vremuri de teamă milenară alimentată de tot ceea ce elitele noastre reprezintă, de la lași până la delaționiști gata să colaboreze cu orice regim, întrebarea capătă aparențe cruciale. Vor dispărea sufletul, identitatea franceză odată cu planeta, natura și alte neliniști recurente ale celor care propăvăduiesc apocalipsa? Sau francezii poartă în ei valori neștiute pe care o chestie numită coronavirus și ridicolele sale 800.000 de decese la cele 7 miliarde de oameni de pe planetă (sau 0,01% din populație) nu vor reuși să-i aducă în pragul disperării?

Problema nu se va rezova. În secolul al XVIII-lea, Voltaire a fost întemnițat de mai multe ori, prima dată pentru o perioadă de 11 luni, pentru că a abuzat, potrivit guvernului de atunci, de libertatea sa de exprimare. Din 1881, infracțiunile de presă nu mai sunt pedepsite cu închisoare. Dar simțim că mulți, pe culoarele sau în culisele puterii, nu s-ar da înapoi acum de la o revenire la o legislație privatoare de libertăți pentru toți cei care nu sunt de acord cu ei.
 
Există azi două căi plauzibile. Fie societatea franceză renunță definitiv la libertăți și se scufundă în patul unui totalitarism discret, dar real, fie societatea franceză își recapătă instinctul vital și plasează din nou libertățile în centrul modelului său de dezvoltare (experiența din 1789 a arătat că acest proces ar putea dura câțiva ani). Desigur, liberalii preferă primul scenariu.