Principiul securității euro-americane este vital. NATO nu este, scrie analistul geopolitic american George Friedman în analiza intitulată ”Anacronismul NATO”.

Amintind că secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, s-a adresat săptămâna trecută Congresului SUA, Friedman remarcă faptul că afirmațiile șefului NATO au fost o lungă pledoarie privind importanța Alianței. „Părerea mea, împărtășită pe muțește de mulți și spusă cu voce tare  de și mai puțini, este aceea că NATO e, de fapt, o alianță greșită la momentul nepotrivit, iar ca rezultat va fi înlocuită de o nouă structură”, scrie Friedman.

„Dar acest lucru nu se va întâmpla prea curând, adaugă analistul american. „În perioadele de pace generală și prosperitate, statele membre NATO vor fi mulțumite să mențină organizația așa cum este ea. Motivl înlocuirii cu ceva mai util va fi consecința unei crize internaționale atât de intense, încât instituții precum NATO vor dispărea peste noapte și vor fi urmate de un alt organism care poate face față mai bine crizei. Întrucât un astfel de eveniment nu se  va ivi în viitorul apropiat, structura depășită a NATO va rămâne așa pentru moment și va continua să risipească resursele limitate pentru a se susține și pentru a evita întrebările legate de utilitatea sa”, continuă Friedman.

Analistul subliniază că nu susține nicio politică aici, „istoria fiind cea care generează politici pe cont propriu”. 
 Scopul NATO, de a proteja securitatea lumii euro-americane, nu va dispărea. Dar instrumentul care asigură acest scop trebuie să evolueze, remarcă Friedman.


Misiunea NATO

Analistul repetă ceea a mai spus în analize anterioare: NATO a fost creată cu o singură misiune: să prevină sau să învingă o invazie sovietică a Europei Occidentale care ar fi putut, dacă ar fi reușit, să conducă la dominația sovietică a Peninsulei Europene și să atingă ceea ce nici Hitler, nici Napoleon nu au putut realiza. De asemenea, ar fi legat resursele și forța de muncă sovietică de industria și tehnologia Europei occidentale și astfel, din nou, așa cum au visat și Napoleon și Hitler, s-ar fi realizat schimbarea echilibrului global al puterii”.

Friedman consideră că, pentru a contracara un potențial atac sovietic, două lucruri erau esențiale. În primul rând, Statele Unite s-au angajat irevocabil pentru apărarea Europei. În al doilea rând, toate țările importante din Peninsula Europeană să fie angajate în mod irevocabil. Cea mai mare amenințare - în afară de o invazie sovietică în sine - a fost aceea că unul sau mai mulți membri ai acestei coaliții își vor schimba peste noapte poziția și, fie își vor declara neutralitatea, fie, în ultimul moment, vor renunța la război.”
În același timp, scrie analistul, pentru a reprezenta o apărare credibilă, „o serie de țări diferite și până mai ieri ostile trebuiau să fie modelate  într-o singură forță militară integrată”. „Fiecare națiune a avut responsabilități operaționale proprii în caz de război, iar echipamentul adecvat și trupele instruite au efectuat manevre de război. Belgia, de exemplu, a fost însărcinată cu anumite misiuni care s-ar fi desfășurat cu o zi înainte de lansarea unui atac. Germania ar fi trebuit să amortizeze prima lovitură în centrul său, în timp ce Marea Britanie ar fi protejat Hamburgul și alte porturi împotriva „Înhățării Hamburgului”, un scenariu conform căruia sovieticii ar fi încercat să intre în oraș și să ințieze o negociere”.

Și adaugă:

”Comandantul suprem al al Forțelor Aliate din Europa, care a fost întotdeauna un american, a comandat trupe aparținând unor state suverane. Războiul planificat de Comitetul Militar al NATO a fost construit pe scenarii și posibilități tot mai complexe. Sincer, scenariile deveniseră atît de baroce și de nerealiste, încât din anii 1980, era puțin probabil ca exercițiile individuale să devină fragmentate.
 
Pentru ca această structură de comandă să funcționeze, organizația trebuia să aibă încredere că fiecare membru era dispus și capabil să își joace rolul. Trebuie reținut faptul că cel pe care europenii l-au considerat cel mai puțin demn de încredere a fost ALIATUL SUA. Sarcina sa a fost aceea de a oferi armate și forțe armate Alianței, pentru a apăra cât mai multe teritOrii. Dacă o astfel de misiune se dovedea imposibilă, SUA s-au angajat să apere Europa cu arme nucleare tactice și chiar strategice. Dar președintele francez Charles de Gaulle a afirmat că Statele Unite nu vor risca un război nuclear pentru a proteja Europa. 

Aceasta era piesa planului de război care era cu adevărat incertă. Care depindea de o decizie a președintelui american, luată în ultimul minut. O decizie care era imprevizibilă pentru că pornirea unui război nuclear ar fi dus la anihilare, și nu la stabilitate. Dincolo de toate astea, cel mai important lucru a fost nu dacă americanii erau pregătiți să intre într-un război nuclear sau dacă francezii credeau că o vor face, ci dacă sovieticii credeau că este posibil”.

Concluzia lui Friedman este că:

„NATO a fost creată pentru o situație extraordinară, una în care un al Treilea Război Mondial, unul nuclear, ar fi fost posibil.  Era o lume în care Europa era împărțită pe din două, cu forțe din ambele tabere capabile să observe manevrele militare ale celeilalte prin binocluri. A fost o Europă care s-a unit într-o singură entitate geografică, un singur angajament politic și o singură structură militară. Dacă o parte din ea nu ar fi  reușit, Europa ar fi căzut sub puterea covârșitoare a visului lui Napoleon și al lui Hitler. NATO a fost construită pentru această lume și a fost indispensabilă pentru stabilizarea situației.

Dar realitatea care a definit Europa atunci nu mai există. Nu există o amenințare generală pentru Europa. Rușii s-au retras dincolo de vechile lor linii. Ei se specializează în trolling pe internet și nu urmează să facă o invazie. Europenii nu sunt pregătiți să-și subordoneze NATO opțiunea de război, iar americanii au un interes în a se confrunta cu rușii din Polonia și România, dar nu au nevoie de un plan de război al NATO pentru a face acest lucru. Vasta infrastructură a NATO este inutilă.
 
Decizia luată de multe guverne europene de a reduce dimensiunea armatelor lor reflectă percepția suverană asupra probabilității de război. Iar reticența americană de a garanta securitatea europeană reflectă realitatea că Europa nu se confruntă cu același nivel de amenințare ca în anii 1950 și că America este pregătită să lase Europa să-și asume riscul conform căruia percepția asupra amenințării este corectă.

Aceasta nu este o abandonare americană sau europeană a NATO. Este pur și simplu o reflectare a faptului că o alianță militară are o misiune, iar misiunea pentru care a fost fondată NATO nu mai este aceeași. Principiul general care a adus împreună membrii NATO - că Europa și SUA au interese comune în materie de securitate - va fi întotdeauna contrazis de o viziune realistă a situației. Menținerea unei alianțe militare care este irelevantă pentru lumea de azi sporește, și nu diminuează, pericolul pentru Europa și Statele Unite. Este la fel de lipsită de sens ca și cum,  în anii 70 s-ar fi desfășurat zboruri de recunoaștere ale britanicilor asupra Germaniei.
Întotedeauna va fi nevoie de alianțe de securitate. Dar NATO este un anacronism care a supraviețuit mult trecutului său și misiunii inițiale.


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.