De câțiva ani, a avut loc o schimbare semnificativă în strategia Statelor Unite în Orientul Mijlociu, unde Washingtonul a căutat în mod constant să evite luptele, scrie analistul american George Friedman, analizând impilcațiile recentului conflict izbucnit în Siria, după ofensiva Turciei, dar și modul în care ar putea evolua relațiile dintre Turcia și SUA. Dar și rolul geopolitic pe care l-ar putea juca România în această ecuație cu mai multe necunoscute.

Analistul susține că Statele Unite sunt acum obligate să caute o reconciliere cu Turcia, o putere regională care nu trebuie ignorată, pe baza unor condiții geopolitice necesare pentru ambele. 

„Relația lor a avut suișuri și coborâșuri, iar o reconciliere nu are nicio legătură cu afecțiunea reciprocă, ci mai degrabă cu necesitățile reciproce. Incursiunea turcă în Siria și replica SUA fac parte din această ajustare, una care are origini globale și consecințe regionale”, afirmă analistul. 

„Decizia SUA de a nu fi pe aceeași lungime de undă cu Turcia, care a întreprins o incursiune în nord-estul Siriei, are rădăcini geopolitice și strategice. Cele strategice au legătură cu o confruntare între oameni-cheie din Departamentul Apărării și președintele SUA. Comunitatea de apărare din America a fost modelată de un război izbucnit încă din 2001. În timpul a ceea ce se numește Războiul Lung, SUA au creat o structură de alianță a diferitelor grupuri naționale și subnaționale. Cu toate acestea, regiunea este în haos, de la Irak, până la Yemen și Siria.  Iranienii au extins o sferă de influență spre vest. Irakul este în haos.Războiul civil din Yemen face ravagii, iar războiul originar din Siria s-a încheiat, într-o manieră foarte orientală, în mod indecis”, explică analistul american.

O explicație, potrivit lui Friedman, ar fi că o generație de gânditori militari și strategi au modelat războaiele din Orientul Mijlociu. Războiul Lung a fost cariera lor. „Și, așa cum în timpul Războiului Rece era de neimaginat pentru războinicii din Apărare o lume fără Războiul Rece, același lucru se poate spune și azi, în cazul celor care au modelat războiele din Orientul Mijlociu”.

Analistul continuă:

„Lumea s-a schimbat foarte mult după 2001. China a apărut ca o putere majoră, iar Rusia a devenit mai activă. Iranul, nu jihadiștii sunniți, a devenit principala provocare în Orientul Mijlociu, iar structura alianțelor necesare pentru a face față acestei provocări s-a schimbat radical după „Furtuna din Deșert” și „Libertatea Irakului”. În plus, alianțele s-au schimbat în ceea ce privește capacitatea. Desfășurarea masivă de forțe din Orientul Mijlociu s-a încheiat, dar unele trupe rămân acolo, iar pentru o parte a armatei americane războiul jihadist continuă să se afle în centrul gândirii lor. Pentru aceștia, alianțele create în ultimii 18 ani rămân la fel de nevralgice precum forța aeriană din Belgia, din timpul Războiului Rece.”

Dar, subliniază Friedman, există o altă facțiune din ce în ce mai puternică în Statele Unite, care vede Orientul Mijlociu ca pe un interes secundar. „Mulți includ aici chiar Iranul. Această facțiune consideră China sau Rusia (sau ambele) drept principala provocare la adresa SUA, iar Orientul Mijlociu este văzut ca o diversiune inutilă și o irosire a resurselor americane”.

Friedman susține că „cei care și-au făcut cariera în acest război din Orientul Mijlociu și în alianțele sale sunt acum îngroziți. Opinia președintelui Donald Trump a fost consecventă, considerând că folosirea forței militare, oriunde în lume, trebuie să fie excepția, și nu regula. El a refuzat să declanșeze un conflict în Coreea de Nord. Nu a atacat Iranul, după ce a fost doborâtă o dronă americană sau după ce Teheranul a confiscat tancuri petroliere în Strâmtoarea Ormuz. După atacul asupra instalației petroliere din Arabia Saudită, el a sporit apărarea aeriană saudită, dar a refuzat acțiunile ofensive împotriva iranienilor”.

Concluzia analistului este că, având în vedere schimbarea strategiei americane, se conturează trei misiuni-cheie. „Prima este limitarea forței Chinei. A doua, limitarea forței Rusiei. A treia, limitarea Iranului. În cazul Chinei, structura de alianță cerută de Statele Unite este în principal arhipelagul care se întinde din Japonia până în Indonezia și Singapore - incluzând Coreea de Sud. În relația cu Rusia, există două interese. Unul este Câmpia Nord-Europeană; cealaltă este Marea Neagră. Polonia este aliatul american în nord, România în sud. Dar includerea Turciei în acest cadru ar consolida frontul anti-Rusia. În plus, ar oferi o lovitură semnificativă împotriva expansiunii iraniene”.

În ceea ce privește importanța Turciei, care este clară, analistul american scrie că Turcia „este tot mai curtată atât de Rusia cât și de Iran”, pentru că nu mai este țara care era acum un deceniu. „Economia ei a crescut și apoi a intrat în criză. A trecut printr-o tentativă de lovitură de stat, iar problemele interne au fost mari. Dar astfel de crize sunt frecvente în puterile emergente. SUA au avut un război civil în anii 1860, dar până în 1900 producea jumătate din mărfurile fabricate în lume”.

„O aliniere a Turciei cu Iranul și Rusia nu are cum să nu fie una încordată. Iranul și Rusia au purtat în diferite momente războaie cu Turcia și au perceput în mod constant Irakul drept o amenințare. Pentru moment, ambele au alte interese, iar Turcia este pregătită să lucreze cu ele. Dar Turcia nu uită istoria. Și este conștientă că SUA i-a garantat suveranitatea în fața amenințărilor sovietice în timpul Războiul Rece. Dar și că SUA, spre deosebire de Rusia și Iran, nu are ambiții teritoriale în Turcia. Aliată deja cu Turcia în NATO și prin legăturile bilaterale istorice, America știe că legăturile cu Turcia este în interesul ei, deoarece creează o structură care amenință ambițiile Iranului spre Mediterana și consolidează parteneriatul România-SUA. Alianța Mării Negre- SUA-Turcia ar fi, de asemenea, ostilă guvernului sirian. Pentru Turcia, pe termen lung, Rusia și Iran sunt imprevizibile și pot constitui o amenințare la adresa ei atunci când lucrează împreună. Interesul american pentru o Turcie independentă, care să blochezee Rusia și Iranul, coincide cu interesele turcești pe termen lung”.

După cum scrie Friedman, „ este clar că pentru Donald Trump războaiele din Orientul Mijlociu trebuie oprite și că o relație cu Turcia este critică.  Facțiunea care este încă concentrată asupra Orientului Mijlociu crede că aceasta ar fi o trădare a kurzilor. Kurzii vor să instituie o națiune kurdă, iar Statele Unite nu pot să sprijine asta. Ocazional, SUA se vor alătura unei alianțe reciproc avantajoase cu kurzii pentru a atinge anumite obiective comune. Dar, dincolo de sentimente, Statele Unite au interese geopolitice care includ uneori kurzii și alteori nu, iar același lucru se poate spune despre kurzi.

Momentan, problema nu este al-Qaida, ci China și Rusia, iar Turcia este esențială pentru SUA în ceea ce privește Rusia. America este importantă și pentru Turcia, dar nu se poate arunca pur și simplu în brațele americanilor.  Așadar, acțiunile lui Trump cu privire la granița cu Siria vor avea ca rezultat vizita președintelui Recep Tayyip Erdogan la Washington și, în timp util, o realiniere în regiunea dintre puterea globală și puterea regională”, conchide Friedman.