Un articol publicat luna trecută în cotidianul britanic The Telegraph de către istoricul Alan Sked descrie momentul aderării Marii Britanii la UE drept parte a unui proiect ambițios, pus la cale de o elită secretă, cu scopul de a depăși democrațiile naționale și a construi un super stat mondial, cu sprijinul Statelor Unite și al CIA.

Istoricul Alan Sked scrie în textul său din The Telegraph că alegătorii care vor merge la referendumul din Marea Britanie trebuie să înțeleagă că Uniunea Europeană, din prima zi a existenței sale, a avut ca scop construirea unui super stat federal. 
 
În timp ce iau amploare dezbaterile interne pe tema viitorului referendum din Marea Britanie privind ieșirea din UE, poate ar fi înțelept să amintim, de la început, cum a ajuns Marea Britanie să adere la UE, scrie istoricul britanic. Pentru că am senzația că mare parte a persoanelor nu știu de ce unul dintre învingătorii celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns disperat să facă parte din acest "club".  Și e păcat, pentru că răspunsul la această întrebare este cheia înțelegerii motivului pentru care Uniunea Europeană a ajuns atât de rău, adaugă Sked. 
 
După cum explică autorul, majoritatea studenților par să creadă că, probabil, Marea Britanie se afla în dificultate economică și că fosta Comunitate Economică Europeană, așa cum se numea atunci, ar fi fost motorul economic capabil să relanseze economia noastră. Alții, scrie Sked, par să creadă că, după al Doilea Război Mondial, Marea Britanie ar fi avut nevoie să iși reformuleze poziția sa geopolitică, de la imperiu, la una mai realistă, în centrul Europei. Dar niciunul dintre aceste argumente nu au un sens, spune Sked.
 
Când a început să se simtă creșterea economică, asta nu a venit de la UE. De la reformele monetare inițiate de Ludwig Erhard în Germania de Vest în 1948 la privatizarea industriei publice a lui Margaret Thatcher în anii 80, creșterea europeană a fost rezultatul reformelor introduse de țări, singure, iar mai apoi au fost copiate în restul Europei. Politica Uniunii Europene a fost mereu irelevantă sau chiar dăunătoare, așa cum s-a întâmplat cu euro, susține Sked.

Nici creșterea Marii Britanii nu a rămas în urma celei a Europei. Uneori a luat-o chiar înainte. În anii 50, Europa avea o rată a creșterii de 3,5%, în anii 60 era de 4,5%. Dar, în 1959, când a preluat conducerea guvernului britanic  Harold Macmillan, rata reală a creșterii anuale a PIB-ului, conform Biroului național de statistică, era de 6%. Și tot de 6 procente era și când de Gaulle a dat veto la prima încercare a Marii Britanii de a face parte din CEE, în 1963, amintește Sked în articolul său. Adăugând că, în 1973, când Marea Britanie a intrat în CEE, rata creșterii naționale ajunsese la cifra record de 7,4%. Deci, spune el, argumentul economic nu funcționează.
 
De ce ar fi vrut, deci, Marea Britanie să facă parte din CEE?
 
Răspunsul istoricului britanic este următorul: Pentru că premierul de atunci Harold Macmillan și consilierii săi cei mai apropiați făceau parte dintr-o elită tradițională intelectuală care vedea salvarea lumii într-un fel de formă de guvern mondial bazat pe federații regionale. Era oarecum apropiat ideilor lui Jean Monnet, care credea în aceeași teorie. Așadar, explică Sked, Macmillan a fost cel care a devenit reprezentantul mișcării federaliste europene în interiorul guvernului britanic.

Într-un discurs rostit în Camera Comunelor, el a propus chiar o Comunitate europeană a cărbunelui și oțelului (CECA), înainte ca aceasta să fie efectiv anunțată. La finele anilor 50 a purtat negocieri pentru o Asociație europeană a liberului schimb. Apoi, când generalul de Gaulles a început să transforme CEE într-un organism mai puțin federalist, și-a asumat riscul de a prezenta o cerere de aderare deplină a Marii Britanii, sperând că astfel va da peste cap ambițiile Gauliștilor, scrie Sked.

Scopul său, în alianță cu Statele Unite și susținători europeni ai unei ordini mondiale federaliste, era acela de a pune în umbră posibila alianță franco-germană, care era văzută ca o alianță între naționaliști, francezi și germani.
În ciuda opiniei exprimate de lordul Lord Kilmuir, conform căreia aderarea Mariii Britanii ar fi dus la sfârșitul suveranității parlamentare britanice, Macmillan a tras pe sfoară în mod deliberat Camera Comunelor și pe toți ceilalți, de la statele din Commonwealth până la colegii din guvern, dar și opinia publică, afirmând că este vorba doar de negocieri comerciale care nu au mare importanță. A încercat chiar să îl înșele pe de Gaulle, dându-i de înțeles că este un anti federalist și că va face astfel încât Franța, ca și Marea Britanie, să primească de la americani rachetele Polaris. Numai că, amintește istoricul britanic, de Gaulle a înțeles imediat cu cine stă de vorbă și dat veto tentativei britanicilor de aderare.

Macmillan i-a pasat succesorului său, Edward Heath (n.r - premierul Marii Britanii între 1970-1974) proiectul, iar Heath a făcut în așa fel, conform documentelor lui Monnet, încât Partidul Conservator să devină un membru secret al Comitetului de acțiune Monnet pentru Statele Unite ale Europei. Conform biografului lui Monnet, mai târziu, laburiștii și liberalii britanici au făcut același lucru. Între timp, contele Gosford, unul dintre miniștrii de Externe ai lui Macmillan din  reprezentant în Camera Lorzilor, a comunicat Camerei că obiectivul politicii externe a guvernului era acela al creării unui guvern mondial.

Istoricul britanic scrie că în acel timp Comitetul de acțiune Monnet obținuse chiar sprijinul financiar al Agenției Centrale de Informații (CIA) și al Departamentului de Stat al SUA. Iar instituția anglo-americană a ajuns să fie implicată în crearea Statelor Unite ale Europei de tip federal, conchide Sked.

Istoricul spune că și astăzi este la fel: Puternice organizații internaționale de lobby sunt deja la lucru pentru a încerca sa demonstreze că revenirea Marii Britanii la o autoguvernare democratică, în cazul ieșirii sale din UE, ar semnifica moartea. Funcționari americani au fost deja instruiți pentru a afirma că Marea Britanie ar fi exclusă din orice acord de liber schimb cu SUA și că lumea are nevoie de tratatul TTIP privind comerțul, pe care se bazează supraviețuirea UE.

Din fericire, spune el, unii candidați republicani din SUA devin tot mai eurosceptici si reviste precum The National Interest publică argumente în favoarea Brexit.Iar coaliția internațională care s-a aflat în spatele lui Macmillan și Heath se va afla acum în fața unei situații mult mai grele, mai ales dacă se iau în considerație dificultățile din zona euro, falimentul politicii migratorii din UE și lipsa oricărei politici coerente de securitate, concluzionează Alan Sked.



Alan Sked este primul fondator al partidului eurosceptic Ukip. Este doctor docent în istorie internațională la la London School of Economics.