Tari de tot cele două săptămâni scurse între votul insularilor pentru Brexit și summit-ul NATO de la Varșovia. Tari ca o piesă de teatru absurd, acompaniată la flașnetă. Piesa repetă un fel de refren, căruia flașneta îi asigură un prea- zgâriat sunet de fond: "solidaritate”! Mai ceva ca miticii lui Caragiale, butonagii UE-iști se pun pe îmbrobodeli și alte fente, doar-doar rămâne jucăria așa cum și-o doresc, cu fraieri care suportă și băieți deștepți care culeg roade din belșug.  

 

Votul britanicilor de pe 23 iunie arată sec faptul că UE nu este pe drumul cel bun. În pofida tonelor de "analize”, cred că și-a spus cuvântul și pedigree-ul unei populații cu trecut imperial, care s-a trezit parte la ridicarea unui nou imperiu, dar la butoanele căruia s-a prins că nu îi este dat să se afle. Deranjante până la confirmarea acestui fapt sunt reacțiile scoase la rampă de ceilalți grei ai UE și de flașnetarii lor de serviciu.

 

În orice organizație serioasă, care urmărește binele tuturor  membrilor săi, un vot ca cel dat de britanici ar fi născut în mod firesc preocupări insistent legate de motivul real care a dus la acest verdict. S-ar fi născut întrebări, s-ar fi aprins dezbateri, s-ar fi căutat soluții. S-ar fi încercat îmbunătățiri, astfel încât o situație de acest gen să fie evitată pe viitor. În locul acestora, au făcut ecou un "ce mai căutați aici?” marca Juncker, " nu vom renunța la Europa noastră!" marca Merkel  sau  "plecați cât mai repede!", strigat de corul flașnetarilor. Semn clar că ceva pute, și nu tocmai în Danemarca. Dacă e să băgăm picioarele în apă rece și să ne punem pe gândit, cele mai grave lucruri care rezultă din situație sunt următoarele: avem certitudinea că traseul urmat de UE e departe de a fi cel ideal, cum ni se tot toarnă în urechi, ar pleca din UE al doilea contribuabil, respectiv cel mai puternic opozant al rețetei germane de UE-ificare. Nemții au și mai liber la vals...

 

Acasă, flașnetarii s-au pus pe grăbit datul la manivelă. Uniunea cea contestată de britanici în actuala sa formă e creditată fără urmă de sughiț de Klaus Werner, care dă asigurări că nu ne abatem nici cu un cot de la traseu. Nici urmă de plan de rezervă, în caz de avarie. Din scurt, mari tehno-făcători ai nației precum Cioloș și Dîncu sar reamintindu-și de  regionalizare, atât de necesară ca prim pas către dizolvarea statelor naționale în utopica ciorbă UE-istă, și anunță apăsarea accelerației către acest „deziderat”. Asta în timp ce flașneta cântă și pe o a doua voce: când vine vorba de Ucraina, termenul e de „sacralitate” a frontierelor. Ne-o spune doamna Merkel, în deschiderea summit-ului NATO de la Varșovia...

 

Și, da...mai e acest summit. Care se pare că ne-a hărăzit deja cu niște aduceri de trupe în România. Sincer, m-aș simți mult mai în siguranță dacă am avea o armată română pusă din nou pe picioare, cu industrie aferentă retehnologizată și revitalizată, decât cu cele câteva mii de soldați străini lipsiți de sentimentul că își apără țara, în caz de, Doamne ferește, vreun război. Și m-aș simți mult mai în siguranță dacă nu am avea o țară exploatată ca piață de desfacere, sursă de materii prime și mână de lucru ieftină, ci una în care să curgă investițiile. Care să crească serios nivelul de trai și standardele de viață, transformând populația într-un apărător motivat de la sine să o apere. Ca să nu mai vorbesc de alte aspecte... Între timp, noi încă așteptăm avioanele alea cumpărate deja la mâna a doua și strângem la șoroafe pe fregatele ajunse la noi tot după ce își dăduseră, moral, duhul. Dacă privești cu atenție la întreg tabloul, mai degrabă arătăm a câmp de bătaie în plină organizare decât a forță militară demnă de luat în seamă!