După vorba zisului proverb chinezesc, avem „binecuvântarea” să trăim vremuri tot mai interesante....

Brexitul (despre care n-am avut nicio clipă îndoiala că va trece) se întâmplă să fie parafat într-o săptămână în care în lume s-au petrecut pe plan politic (și militar) alte evenimente extrem de importante și foarte sugestive pentru schimbările din timpul în care ne e dat să trăim.

Cum ar fi:

a) Invazia turcească în nordul Siriei, însoțită de retragerea unităților SUA din zonă (pare-se că procesul a inclus bombardarea, pentru prima dată în istorie, a pozițiilor unui membru NATO - SUA de către artileria altui membru NATO- Turcia), de abandonarea kurzilor și, în ultimă instanță, de ceea ce s-ar putea să fie capitolul final (plus concluzia) al războiului civil din Siria. Război care l-a rândul său nu este decât o parte componentă a mega-proiectului pilotat de elitele neocon din SUA și din "singurul stat democratic din Orientul Apropiat" de demantelare a statelor arabe funcționale din zonă și, în subsidiar, de capturare și control asupra resurselor energetice din această parte a lumii.

În varianta sa maximală, acest proiect ar fi putut include, după terminarea regimului Assad din Siria, un război (purtat, evident, de SUA și plătit de contribuabilul american și de întreaga "lume democratică") cu Iranul, urmat mai apoi de fărâmițarea întregului Orient Apropriat în mici stătulețe rivale, divizate pe criterii etnico-religioase. În aceast scenariu maximal, și-ar fi avut locul atât un stat kurd, cât și o divizare a Arabiei Saudite pe criterii religioase (la urma urmei, marile zăcăminte de petrol se află tocmai în zonele cu populației preponderent șiită). Dacă acest scenariu ar fi fost dus până la capăt, aceasta ar fi însemnat nu doar sfârșitul Orientului Apropiat în actuala sa configurație și o revoluție geopolitică și energetico-financiare cu consecințe colosale pentru configurarea puterii în lume, dar și sfârșitul lumii europene și (post) creștine așa cum o știm. La urma urmei, în condițiile în care musulmanii ar fi fost divizați în diverse (pseudo-) stătulețe, cine s-ar mai fi putut opune în mod real nu doar la mutarea tuturor ambasadelor importante la Ierusalim, dar și la "strămutarea" (într-o formă sau alta) a Moscheii lui Omar ca să facă locul potrivit pentru ridicarea celui de al III-lea templu?

Se pare că această variantă maximală ia o pauză (dar să nu zicem hopa până nu sărim hopul).

Deocamdată devine din ce în ce mai clar că anumite cercuri influente din SUA nu vor să meargă până la capăt cu acest scenariu (care riscă să ducă până la The End). În orice caz, SUA au ajuns să fie într-o stare de tensiune internă și de diviziune civilă care probabil n-are precedent istoric, poate doar pe vremea războiul de secesiune încercat de statele sudiste în secolul al XIX-lea. Donald Trump, deși altfel un mare prieten al Israelului, se pare are curajul să meargă înainte cu varianta "America First". La urma urmei, ce a câștigat cetățeanul american obișnuit din războaiele purtate în Orient? Iar prețul la galonul de benzină și la metrul cub de gaz s-ar putea să fi intrat într-o nouă ecuație în urma așa-numitei "revoluții energetice" întâmplate în SUA...

Alții însă este clar că vor să meargă până la capăt (chiar cu riscul ca acest capăt să fie The End pentru mulți, inclusiv pentru oceanul de idioți utili hipnotizați de tot felul de vrăjeli despre liberalism, political-corectness, liberal dimocrasi, etc., etc., etc.).

Rămâne de văzut cine va avea câștig de cauză la următoarele alegeri din SUA.

Deocamdată, în această săptămână în Orient s-a petrecut un alt eveniment important și extrem de sugestiv. Anume:

b) Vizita lui Vladimir Putin în Arabia Saudită și în Emiratele Arabe Unite. În contextul primirii extrem de călduroase pe care i-au făcut-o lui Putin (printre altele, persoana cu cea mai importantă contribuție la salvarea regimului Assad) șeicii arabi (care până mai ieri au jucat rolul de mari "investitori tactici" în războiul de răsturnare a aceluiași regimu Assad) devine din ce în ce mai clar că războiul din Siria (intrat probabil, în etapă finală, cum că proto-stătulețul kurd dispare prin larga cooperare a Turciei, Rusiei, SUA și a...Siriei) s-ar putea să reprezinte un moment de turnură în evoluțiile nu doar din Orientul Apropiat, dar din întreaga lume. Războiul din Siria a fost, se pare, pierdut definitiv de neoconii & comp. care de la Bagdad (invadat în anterioară aventură militară plătită scump de contribuabilul american, ca, de altfel, de întreaga lume) vroiau să ajungă la Teheran via Damasc. Iar această înfrângere se datorează în mod decisiv Rusiei. Rusie care a intervenit în Siria nu doar din motive de prevenire a pericolului terorist pe care l-ar fi reprezentat expații jihadiști reveniți în Asia Centrală și Caucaz cu experiența acumulată în Siria, ci mai ales din motive de prevenire a capturării pieței internaționale de gaz și petrol, în condițiile în care bugetul celei mai mari țări din lume și a doua putere nucleară continuă să depindă în mod critic de veniturile generate de vânzarea de hidrocarburi... În orice caz, observăm că după eșecul investiției în aventura siriană, șeicii își manifestă interesul pentru relații călduroase, de bună și îndelungată colaborare tocmai cu statul care ruinat acestă investiție. Business first! Sau, mai degrabă, survival first!

Între timp, află și tot poporul, după tot circul din ultimii ani, că Da, e pe bune, Brexitul va avea loc. UK iese din UE, după cum a cerut poporul britanic în mod democratic, prin referendum.

Acum, după tot ce s-a întâmplat în lume, cred că s-ar impune să fim puțin mai moderați cu concluzia că, da, Brexitul e o victorie a poporului, a democrației, a dreptului la auto-determinare.

Mai degrabă, cred că s-a putea trage concluzia că întâmplarea cu Brexitul reprezintă un indicator că o parte a așa-numitului "Anglo-American establishment" (grupul conducator al lumiii occidentale de la ruinarea definitivă a potențialului geopolitic al Germaniei) a decis să-și retragă o parte a acțiunilor din proiectul UE, ca și din proiectul liberal voit hegemonic pe plan global.

Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu UE și dacă precedentul Brexit va încuraja la un moment dat și alte State Membre să se re-orienteze (cei mai probabili viitori candidați s-ar putea să fie statele scandinave în care revoluția multiculturalistă + islamizarea vor fi ajuns la un punct critic, de la care doar soluția ieșirii din UE să mai fie o soluție ultimă și cvasi-disperată).

În orice caz, e clar că o parte a jupânilor globali vor să pună cruce (mai mică sau mai mare) formulelor liberale cu care au condus lumea de când l-au terminat pe der Adolf și că, în contexul consolidării unor poli de putere în afara lumii occidentale, s-ar putea să abandoneze masca multilateralismului și a liberalismului în favoarea unor noi formule și instrumente în care, cel puțin în aparență, revin la loc central niște noțiuni pe care unii le considerau depășite definitiv, precum "suveranitate", "interes național", chiar "națiune". Pentru ei, s-ar putea să fie formula cea mai pragmatică, acum că formula "liberală" a dat chix în Rusia și în Orientul Apropiat, iar China a ajuns prima putere economică a lumii. Pentru alții...

Vremuri interesante, indubitabil. Doar România noastră, având la cârmă indivizii de calibrul unora precum Iohannis, Ludovic Orban, Dăncilă sau Băsescu (ca să nu mai vorbim de maculatura tradusă doar dintr-o anumită parte a literaturii mainstream în limba engleză care e prezentată pe post de expertiză de specialitate de marii corifei din intelligence de la noi) pare că se află pe altă planetă. Prostia și domnia se plătesc cu preț greu. Rămâne de văzut ce vor avea de plătit generațiile de acum și cele viitoare pentru luxul regimului de iresponsabil bandopartidism organocratic într-un slugostat care, în ciuda a ceea ce scrie în broșurica numită "Constituția României", în aceste timpuri complicate, a făcut totul pentru a dărâma în ochii cetățenilor noțiuni precum "suveranitate", "interes național", "națiune", "patrotism", "familie", etc.