Cei 9.800 de soldați din Afghanistan vor rămâne acolo încă un an. În ziua instalării noului președinte american, în 2017, 5.500 de soldați vor fi încă acolo. 

De ce nu putem pleca? Pentru că, dacă o facem, riscăm revenirea talibanilor pe care i-am alungat în urmă cu 14 ani și pierderea a tot ceea ce am realizat în războiul cel mai lung al Americii. 

Când ne putem întoarce acasă? Niciodată, dacă sperăm să apărăm tot ceea ce am plătit deja cu 2.500 de vieți. Pentru că nu numai că talibanii ne-au arătat că pot ocupa orașe precum Kunduz, în nord, dar ISIS și-a și început atrocitățile bine-cunoscute. Putem numai să ne imaginăm ce s-ar întâmpla cu toți bărbații, femeile și fetele pe care le-am eliberat atunci când vom pleca, în cazul în care Kabul cade. Amintiți-vă de Saigon, 1975. 

Decizia ezitantă de a nu părăsi teatrul de operațiuni arată că Obama a învățat lecția Irakului. Acolo ne-am întors cu 3.000 de soldați după ce președintele îi adusese acasă pe ultimii 10.000. 

Și care este acum bilanțul Operațiunii Libertate pentru Irak, cel mai sângeros și mai scump război de la Vietnam încoace? Statul Islamic controlează Mosul, Ramadi și imensa provincie sunită Anbar. Baghdadul se bazează în continuare pe forțele aeriene ale Statelor Unite împotriva ISIS, dar ascultă ordinele Teheranului. Milițiile șiite, indispensabile pentru supraviețuirea regimului sunt, în majoritate, pro-ayatollah și anti-americane. 

Neiubit și neapreciat, Imperiul American merge înainte. 

Este de înțeles că președintele Obama nu-și dorește un colaps la Baghdad sau Kabul în mandatul său, deși s-a opus războului din Irak și nu a fost niciodată un susținător al creării de națiuni în Hindukuș. 

Intervenționiștii liberali și neoconservatorii care l-au împins de la spate pe George W. Bush sunt cei care ne-au băgat în aceste războaie. Dar n-au avut nici cea mai mică idee ce se va întâmpla odată ce ajungem acolo și nu au nici azi idee despre cum ne putem retrage. Mai mult – nu-și doresc să ieșim de acolo. Ar prefera să respingem acordul în domeniul nuclear pe care cei cinci membri ai Consiliului de Securitate și Germania l-au încheiat cu Iranul și să impunem noi sancțiuni. Iar dacă Iranul refuză să negocieze și să cedeze, ar recurge fără să clipească la „toate opțiunile disponibile”. N-ar exclude încă un război american, de data aceasta împotriva Iranului, țară cu o populație mai mare decât Irakul și Afghanistanul la un loc și cu o mult mai bună capacitate de a se apăra. Își doresc ca Statele Unite să îi susțină pe rebelii „buni” din Siria și să insistăm că „Assad trebuie să plece”. Întrebați însă cine vine, dacă Assad pleacă, nu cumva ISIS, evită întrebarea. 

Dar dacă ISIS este dușmanul cu care nu ne putem lupta, de ce nu ne aliem cu Putin, cu iranienii, kurzii și cu armata siriană a lui Bashar al Assad pentru ca împreună să anihilăm ISIS în Siria și Irak? 

Replica recurentă a lui John Kerry – „Assad trebuie să plece!”

Răspunsul lui Putin – americanii au „terci în loc de creier.”

Uitându-ne înapoi, la ce ne-am propus să facem prin intervențiile noastre în Libia, Siria, Irak, Yemen și Afghanistan, am obținut undeva rezultatul pe care vulturii războiului l-au anticipat sau la care noi am sperat? Pare viitorul vreunuia dintre aceste state distruse mai bun după intervenția noastră? 

Și totuși, vulturii din cercurile puterii vor să înfruntăm Rusia în Siria și Ukraina și abia așteaptă să conteste pretențiile Chinei asupra micilor insule Spratly din Marea Chinei de Sud, împingând navele de război americane în interiorul apelor sale teritoriale.  

Candidați republicani la președinție precum Lindsey Graham vorbesc chiar despre retrimiterea de trupe în Irak și Siria. Ce am putea să mai rezolvăm acolo și când ne-am putea retrage sunt nu numai întrebări care rămân fără răspuns, sunt întrebări care rămân nepuse. 

Analizând cursa prezidențială, singura concluzie unanimă este că sentimentele anti-Washington sunt mai adânci și mai răspândite decât ne-am închipuit vreodată. Creșterea în sondaje a lui Bernie Sanders în detrimentul lui Hillary Clinton și a lui Donald Trump în ciuda Comitetului Național Republican sunt știrile politice ale anului. Ce au socialistul Sanders și capitalistul Trump în comun? Nici unul dintre ei nu este un intervenționist – ambii s-au opus războiului din Irak. 

Spre deosebire de Carly Fiorina, Trump ar discuta cu Vladimir Putin. Spre deosebire de Scott Walker, ieșit din cursa prezidențială, el n-ar rupe acordul în domeniul nuclear cu Iranul în ziua în care ar fi instalat la Casa Albă, ci s-ar asigura că este respectat și aplicat. Spre deosebire de alți candidați republicani, nu privește intervențiile lui Putin în favoarea lui Assad cu mânie și indignare. Dacă Putin vrea să bombardeze ISIS, n-are decât, spune Trump. 

Trump nu a pus încă pe tapet un plan detaliat de politică externă. Și totuși, îți dă senzația că, la fel ca Eisenhower, Nixon și Reagan, este un republican ghidat de „pace prin rezistență”, că va căuta să ne retragă din războaiele aflat în desfășurare în Orientul Mijlociu și nu va încerca să pornească altele.

Pentru anti-intervenționiști, Trump vs. Sanders ar fi cursa ideală către președinție.

 

Traducere: Andreea Georgescu