Celebrul economist francez Thomas Piketty scrie pe blogul ziarului Le Monde despre puterile economice dominante ale Europei, care tind să naturalizeze inegalitățile, subliniind că „execuția” Europei de Sud, cu consecințe secesioniste dramatice în Catalonia, este rezultatul direct al egoismului miop franco-german. Din acest conflict între estul și vestul Europei nu se va ieși decât în urma unei reforme intelectuale și politice majore și a unei veritabile democratizări a instituțiilor europene, spune economistul francez, care nădăjduiește că acest lucru se va întâmpla în 2018.


Publicăm intergral analiza semnată Thomas Piketty 


Criza din 2008, care a condus la cea mai mare recesiune globală de la criza din 1929, a fost provocată în mod clar de slăbiciunile din ce în ce mai mari ale sistemului american: excesul de dereglementare, explozia inegalităților, îndatorarea celor mai săraci. 

Susținută de un model de dezvoltare mai egalitar și favorabil incluziunii, Europa ar fi putut profita de pe urma acestei ocazii pentru a promova un sistem mai bun de reglementare a capitalismului global. Dar, în absența unei încrederi suficiente între membrii blocului comunitar, prizonieră a regulilor rigide aplicate cu întârziere, UE a generat în perioada 2011-2013 o nouă recesiune.

Venirea la putere a lui Trump, în 2017, a scos la iveală o nouă breșă în modelul american. Asta a sporit cererea Europei, mai ales că evoluția modelelor alternative (China, Rusia) nu este una liniștitoare.

Cu toate acestea, pentru a răspunde așteptărilor, Europa va trebui să depășească numeroasele provocări pe care le are în față. 

Mai întâi, o provocare de ordin general: inegalitatea globalizării. Europa nu va putea să-și liniștească cetățenii spunându-le că situația e mai bună decât în ​​Statele Unite sau Brazilia. 

Pentru că inegalitățile sporesc în toate țările, încurajate de o concurență fiscală exacerbată și pe care Europa continuă să o alimenteze. 

Riscurile eliminării identității și a logicii „țapului ispășitor” vor fi depășite numai dacă putem oferi clasei muncitoare și generațiilor mai tinere o strategie reală de reducere a inegalităților și de a investi în viitor.

O a doua provocare: diviziunea Nord-Sud, care s-a amplificat dramatic în zona euro și care se bazează pe relatările contradictorii ale faptelor. În Germania și în Franța, continuăm să ne imaginăm că i-am ajutat pe greci, pentru că au fost împrumutați cu bani la o rată a dobânzii mai mică decât ar fi trebuit aibă pe piețele financiare, dar mai mare decât noi o împrumutam pe aceleași piețe. În Grecia, lucrurile stau complet diferit: de acolo se vede o marjă financiară solidă. Pe bună dreptate, execuția Europei de Sud, cu consecințe secesioniste dramatice în Catalonia, este rezultatul direct al egoismului miop franco-german.

A treia provocare: clivajul Est-Vest. La Paris, Berlin sau Bruxelles, nu este înțeleasă ingratitudinea țărilor care au beneficiat de transferuri publice masive. În timp ce, la Varșovia sau Praga, lucrurile se văd diferit. Aici se consideră că investițiile private ale Occidentului au fost plătite cu un preț greu și că fluxurile profiturilor plătite acum proprietarilor unor companii depășesc cu mult transferurile europene care merg în sens invers.

Și, de fapt, dacă arunci un ochi pe cifre, ele nu sunt complet greșite. După prăbușirea comunismului, investitorii occidentali (în mod special nemții) au devenit treptat proprietari ai unei părți considerabile din capitalul fostelor țări est-europene: aproximativ un sfert, dacă luăm în considerare întregul stoc de capital (inclusiv imobil), și mai mult de jumătate dacă ne limităm la  proprietatea comercială (și chiar mai mult pentru companiile mari). 

Studiile lui Filip Novokmet au arătat că, deși inegalitățile au crescut mai puțin în Europa de Est decât în ​​Rusia sau în Statele Unite, a fost pentru că o mare parte din veniturile capitalului est-european au fost vărsate în străinătate (o imagine a ceea ce se întâmpla înainte de comunism, cu deținătorii de capital care erau deja germani sau francezi și, uneori, austrieci sau otomani).

Între anii 2010 și 2016, fluxurile anuale de profit și venituri din proprietăți (fără intrările corespunzătoare) au reprezentat în medie 4,7% din Produsul Intern Brut în Polonia, 7,2% în Ungaria, 7,6 % în Republica Cehă și 4,2% în Slovacia, reducând astfel venitul național al acestor țări.

Comparativ, exact în aceeași perioadă, transferurile nete anuale din UE, adică diferența dintre cheltuielile totale primite și contribuțiile la bugetul UE, au fost semnificativ mai mici: 2 ,7% din PIB în Polonia, 4,0% în Ungaria, 1,9% în Republica Cehă și 2,2% în Slovacia (pentru memoria colectivă să amintim că Franța, Germania și Regatul Unit contribuie net la bugetul UE cu aproximativ 0,3% -0,4% din PIB-ul lor).

Unii vor spune că investițiile occidentale au dus la creșterea productivității economiilor în cauză, așa că toată lumea a avut de câștigat. Dar liderii est-europeni nu ratează ocazia de a reaminti că investitorii abuzează de poziția lor de forță pentru de a reduce salariile și de a menține marje excesive.


La fel ca în cazul Greciei, puterile economice dominante tind să naturalizeze inegalitățile: se pleacă de la principiul că piața și „libera concurență” duc la o distribuție echitabilă a bogăției și se consideră că transferuri din acest echilibru „natural” sunt un act de generozitate din partea câștigătorilor sistemului. În realitate, relațiile de proprietate sunt întotdeauna complexe, în special în marile comunități politice precum UE, și nu pot fi reglementate doar de piață.

Din acest conflict nu se va ieși decât în urma unei reforme intelectuale și politice majore și a unei veritabile democratizări a instituțiilor europene. Să sperăm că anul 2018 va contribui la asta.