Succesul fulminant al Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Pyeongchang i-a făcut pe unii mai puțin inițiați în pariurile geo-politice ale acestui început de secol să se întrebe care este secretul succesului repurtat de asiatici în materie de imagine, hi-tech și futurism. Pentru că trebuie să fim sinceri și să admitem că PIB-ul statului capitalist coreean a depășit de câteva zeci de ori PIB-ul nordului comunist, care mai are de luptat pe deasupra și cu imaginea total negativă a familiei Kim, singura dinastie comunistă oficială din istorie. Între Nord și Sud, alegi SUDUL. la fel cum noi, românii, între Est și Vest am ales VESTUL. 
 
Pentru că exact asta s-a întamplat și în divizata peninsulă coreeană. Un război rece comparabil cu cel din Germania de Vest și micuța RDG. Cu două deosebiri majore. Între RFG și RDG nivelul de trai era de patru ori mai ridicat în Germania Federală, în timp ce între Republica Coreea și RPD Coreeană, acesta este de 100 ori. Pe de altă parte, mica Germanie de Est a încetat să mai existe, în timp ce Coreea comunistă refuză să arunce prosopul, iar deznodământul, deși evident, ar putea fi amânat timp de decenii.
 
Pur și simplu, rezultatele celui de-al doilea război mondial nu au încetat în Coreea, iar teribilul măcel fratricid încheiat cu Armistițiul de la Panmunjon, în 1953, a lăsat urme adânci și nevindecate în mentatul colectiv al asiaticilor despărțiți artificial de această frontieră temporară. Să vedem cum a evoluat Coreea de Sud după încetarea conflictului soldat cu milioane de morți și răniți, alte câteva milioane de refugiați, lagăre de concentrare de ambele părți, precum și legi marțiale care au însemnat teroare de stat de ambele părți ale frontierei. Deocamdată, ne vom ocupa de statul sudist, creat și finanțat de Statele Unite, țara care i-a ajutat în timpul războiului civil și care a câștigat net conflictul, doar intervenția Chinei lui Mao împiedicându-i pe americani să obțină o victorie totală. 
 
Model american de succes
 
Ca în toate statele asiatice în care s-au implicat direct, vezi cazurile Taiwan, Japonia sau Singapore, americanii au impus coreenilor o economie de tip capitalist, bazată pe industrie hi-tech, iar succesul reformelor a fost garantat de serviciile secrete sud-coreene, acestea suprimând fără cruțare orice formă de asociere sindicală sau politică, Coreea de Sud devenind un stat dictatorial la fel de dur ca și cel din nord, atâta doar că libera inițiativă a fost încurajată. În schimb, americanii au pompat bani cu nemiluita într-o economie de tip feudal, cu lorzi care dețineau suprafețe uriașe de teren, în timp ce populația de pe domeniile lor era ținută într-o stare de sclavagism autentic. Și din acest punct de vedere presiunile americanilor au fost benefice, eliberarea oamenilor din regimul de tip servitute asigurând o mână de lucru ieftină tinerei economii capitaliste în formare. 
 
În plus, americanii au dirijat noua armată sud-coreeană, pe care au echipat-o cu armament de ultimul răcnet, iar ofițerii locali fiind școliți în universități militare din Statele Unite. Astfel, avansul de la feudalism la capitalism a fost redus la doar câteva decenii, doar rivalul japonez reușind o performanță similară în peridoada interbelică. Totuși, deși dictatorial, regimul politic a tremurat de mai multe ori, iar dezvoltarea economică nu a fost un succes în primii ani de după război. Practic, trei lucruri au schimbat și modificat fundamental evoluția și percepția în exterior a Coreei de Sud. Concurența acerbă cu fratele comunist, atentatele la viețile liderilor politici și, oricât ar părea de ciudat, apariția unui criminal în serie. Aceștia sunt cei trei vectori principali, deoarece mai sunt încă cel puțin doi, și anume cinematografia și Olimpiadele pe care, deși îi voi trata, îi consider secundari ca importanță și oarecum circumstanțiali. 
 
Primul factor
 
Deși este esențial, pe acesta îl voi analiza doar în fugă, fie și pentru simplul fapt că avem în esență un caz similar chiar în Europa, și anume deja numitul conflict inter-german, încheiat prin absorbție în anul 1991. Pur și simplu, fiecare investea dublu față de rival, dar bătălia economică era deja pierdută de comuniști. Pur și simplu nu poți concura economic cu Statele Unite. O poți face pe alte coordonate, dar nu căzând în capcana în care au căzut si sovieticii. Cu alte cuvinte, deși au pierdut războiul economic, nordul refuză să se predea, iar în spatele lor se află atotputernica Chină. La un moment dat, chiar și chinezii se vor plictisi și, după ce vor fi primit un cadou de la Unchiul Sam, îi vor lăsa din mână pe niște aliați de circumstanță și care fac mari deservicii imaginii impunătoarei Chine. 
 
Al doilea factor
 
Acesta este de natură militară și a constat în încercarea nordului de a destabiliza și decredibiliza conducerea de la Seul prin eliminarea fizică a președinților în exercițiu. 
 
Astfel, în 1968 s-a consumat o tentativă de eliminare a președintelui Park Chung-hee, aflat la conducerea celei de-a treia republici coreene din 1963. Un comando super profesionist a venit din nord, a pătruns prin Zona Demilitarizată și a ajuns în data de 21 ianuarie 1968 la numai 200 de metri de Casa Albastră, sediul oficial al Președinției Coreii de Sud. Cei 31 de oameni din unitarea ultra-secretă 124 au pretins că trebuie să înlocuiască garda deoarece este posibil să existe un trădător în jurul președintelui. Toate parolele au fost date corect, ținuta era impecabilă, motivul perfect plauzibil, atâta doar că unui ofițer sud-coreean i s-a părut suspect că o misiune atât de importantă nu a fost anunțată și este lăsată la mâna unui maior de care nu auzise în viața lui, deși actele prezentate erau perfect în regulă. În plus, accentul individului i s-a părut suspect. Nu era din nord, dar nu era nici din sud. Aceste detalii au fost date de singurul sud-coreean supraviețuitor al asaltului care a urmat, deoarece ofițerul sud-coreean a sucombat în urma rănilor. Culmea, avusese dreptate, șeful comandoului nord-coreean fusese mulți ani în Uniunea Sovietică și se pare că își pierduse accentul sud-coreean pe care îl stăpânise inițial la perfecție. Pe scurt, dându-și seama că va fi descoperit, omul din Nord a decis să acționeze. După ce au deschis focul și au aruncat grenade asupra postului de pază, soldații nord-coreeni au pătruns în incinta a cărei împărțire și organizare o știau pe dinafară. 
 
Bazându-se pe elementul surpriză, comuniștii au reușit să pătrundă în clădire și s-au apropiat până la doar câțiva metri de biroul unde era închis președintele sud-coreean. Acolo au fost interceptați de americani, iar din schimbul imediat de focuri nu au reușit să scape decât doi agenți nordiști, aceștia ieșind din perimetru și pierzându-se în peisaj. Dacă atentatul ar fi reușit, un milion de soldați ar fi pătruns în sud sub lozinca "eliberării fraților noștri de sub imperialismul american". Se pare că un singur agent a reușit să se întoarcă nevătămat în nord, în timp ce ultimul a fost prins viu. Nu i se cunoaște soarta. 26 de soldați sud-coreeni, 24 civili, dar și patru marines americani au fost uciși în timpul raidului. Atacul a fost perfect pus la punct, iar președintele Kim Ir Sen mizase pe împotmolirea americanilor în Vietnam și pe impopularitatea războiului dus de americani în Indochina în general. Experții estimează că dacă atentatul reușea, era doar chestie de zile până la prăbușirea totală a frontului, deoarece se crede că americanii nu s-ar fi băgat pentru a nu risca un nou Vietnam. Cu alte cuvinte, Coreea de Sud ar fi avut soarta Vietnamului de Sud, dar documente declasificate recent spun că americanii nu ar fi cedat sub nicio formă. Adevărul nu va fi știut niciodată. Cert este că sud-coreenii au creat la rândul lor o unitate ultra-secretă cu scopul de a-l elimina pe dictatorul comunist, dar membrii respectivei unități s-au revoltat și au sfârșit prin a fi executații de propriile lor servicii de contra-informații militare. 
 
Să mori ucis de cel care te apără, vector 2
 
Și totuși, Park Chung-hee tot nu a murit de moarte bună. Problema e că nu a murit ca un erou, sub gloanțele inamicului total, ci a fost făcut sită de  Kim Jae-kyu, șeful KCIA, temutele servicii secrete sud-coreene aflate, culmea, direct la ordinele șefului statului. A fost împușcat în cap și în piept și a murit pe loc. Execuția de tip mafiot a avut lot tot la Blue House, sediul președinției sud-coreene. Patru gărzi de corp și șoferul bossului au fost și ei uciși cu aceeași armă de un foarte hotărât atentator. 
 
După uciderea președintelui, directorul KCIA, numitul Kim, i-a cerut șefului administrației prezindențiale, pe nume tot Kim, să securizeze biroul unde a avut loc crima, iar el s-a deplasat la sediul KCIA, acolo unde era așteptat de Șeful Marelui Stat Major, Jeong Seung-hwa. Acesta auzise de împușcături și discuta subiectul cu adjunctul asasinului despre situația nou-creată. Nu se știe sigur cât de implicat era fiecare dintre aceștia sau cât de mult au dorit să se implice, cert este că șeful armatei i-a cerut directorului securității interne să-l aresteze pe Kim. Lucrul s-a consumat, iar majoritatea membrilor conspirației au fost arestați, torturați și executați. De alfel, chiar șeful securității interne, General-Maior Chun Doo-hwan, care a ordonat arestarea lui Kim, a devenit ulterior președinte printr-o lovitură de stat. Am scurtat pe cât posibil o poveste care are cel puțin zece scenarii plauzibile, inclusiv implicarea Nordului sau chiar a americanilor.
 
Evenimentele acestea nu aveau cum să nu lase urme în rândul unei populații înfricoșate de posibilitatea unei invazii, dar și de privațiunile dictaturii și ale legii marțiale. Nivelul de trai era decent, dar departe de a fi îndestulat, iar joburile bune doar pentru cei aflați în gașca puterii sau conectați cu americanii. Propaganda anti-comunistă friza demența, dar adevărul este că a fost utilă și a asigurat continuitatea unui regim despotic, chiar dacă în esență patriot și favorabil unificării pașnice a Coreii. Pe urmă, tocmai ca lucrurile să devină și mai încurcate, de nicăieri a apărut Asasinul.
 
Criminalul din Hwaseong, vector 3
 
Între 1986 și 1991, Coreea a cunoscut și experimentat groaza existenței unui asasin în serie, singurul din istoria judiciară a țării până în acel moment. Pe scurt, mai multe crime, victimele fiind femei singure, s-au petrecut într-un orășel ciudat, iar faptul că unele dintre ele au fost comise în nopți în care era declanșată alarma anti-aeriană, un exercițiu de pregătire a populației în caz de atac, a ajutat la răspândirea unor zvonuri potrivit cărora evenimentele sunt un mesaj adresat conducerii dictatoriale a statului, care încalcă în mod repetat drepturile omului. Din câte se pare, asasinul a fost identificat de un polițist trimis special de la Seul, dar proba de ADN a fost contaminată, așa că suspectul a fost eliberat din lipsă de probe. Deși informația era sever cenzurată, zvonurile au ajuns la urechea conducătorilor statului, care au decis eliminarea exercițiilor de apărare civilă și suspendarea legii camuflajului. În mod ironic, oribilele crime au condus la grăbirea procesului de democratizare a Coreii, proces care debutase timid din momentul în care americanii au sprijinit dosarul de candidatură coreean în vederea organizării Jocurilor Olimpice de Vară, ediția 1988. 
 
Democratizarea și boom-ul economic
 
Coreea de Sud a ajuns a zecea economie mondială, iar țara se dorește a fi un model pentru țările asiatice tradițional ostile democrației de tip occidental. În plus, poate face orice după modelul tradițional chinez și ar putea fi model pentru un viitor pe care America îl dorește democratic și nu prea. Cinematografia coreeană, extrem de originală și cu niște regizori fenomenali a făcut țării o excelentă reclamă, filme gen Oldboy, Memories of Murder sau Joint Security Area, toate inspirate dintr-un prezent poate un pic prea sadic, reușind să redea o atmosferă unică și o versatilitate specifică oamenilor acelor locuri. Oldboy este povestea unui conte de Monte-Cristo în variantă coreeană, Memories of Murder este o peliculă inspirată din crimele din Hwaseong, iar Joint Security Area încercând cu succes să sugereze apropierea dintre soldații aflați de cele două părți ale frontierei. Ca și în cazul Japoniei, firmele de lux au prins mai bine ca la ele acasă, iar fumurile tinerilor sud-coreeni au ajuns până la suportarea unor operații estetice care să-i facă să arate ca europenii și chiar mai bine. Astăzi, Coreea de Sud nu mai seamănă deloc cu cea din 1953, dar nici măcar cu cea din 1989. Mai au de făcut un singur lucru. Să lanseze un tip cu ochii oblici în spațiu. Pentru că o prezență chineză ostentativă este deja prea mult, consider eu. De exemplu, în anul 2000, anul Olimpiadei de la Sydney, erau chinezi pe toate posturile care transmiteau Jocurile Olimpice. Și chiar și pe HBO, unde rula un film cu Jacky Chan. În Occident chiar că sunt chinezi peste tot, iar pe net, dacă te apuci să cauți o lucrare pe un subiect anume, găsești numai nume de chinezi. Mâine vor fi nume de coreeni, poate. Deja prezentul este chinez, poate că viitorul va fi coreean? Oricum, după înghițirea vecinului din Nord și stabilirea unei înțelegeri durabile cu Japonia, totul, dar absolut totul este posibil. 
 
Evident, am evitat să intru în prea multe detalii sau în teoria conspirației și nici nu am vrut să vă sugerez niște linkuri cu filme artistice sau documentare semnificative despre Coreea de Sud sau despre evenimentele de mai sus. Le puteți găsi și singuri. Oricum, momentan cel puțin, Coreea de Sud este marele câștigător al competiției cu Nordul comunist. Și asta fără taekwondo sau short-track.