ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


O stranie coincidență face să nu ducem lipsă de evenimente legate de moștenirea politică a fostei Iugoslavii în această perioadă. După ce prima parte  a mini-serialului meu a fost catalizată de punerea sub acuzare la Tribunalul Penal Internațional de la Haga a șefului kosovar Hashim Thaci, așadar de un eveniment important dar difuz, la Podgorița și Belgrad lucrurile sunt, chiar acum, acute, ridicând iarăși temperatura Balcanilor până la punctul de fierbere.

În Muntenegru, Milo Djukanovici și-a cumpărat perpetuarea în fruntea țării pe care o conduce deja de 29 de ani prin trădare: etnic sârb, Djukanovici a recunoscut Kosovo și a forțat adoptarea unei legi îndreptate contra Bisericii Ortodoxe Sârbe (majoritare) ale cărei proprietăți vor fi în mare parte confiscate de stat și, cel mai probabil, date în posesie unei potențiale – și anunțate – noi biserici ortodoxe locale. Autocefalia acesteia din urmă va fi solicitată după model ucrainean, adică prin mijlocirea prietenească și dezinteresată a iubitorilor de ortodoxie de la CIA, deși diferența etnică, istorică și ecleziastică dintre muntenegreni și sârbi este încă și mai redusă decât cea dintre ruși și ucraineni. În schimb, Muntenegru a fost primită în NATO. Mai mult, Djukanovici vrea accederea în Uniunea Europeană, și ca să demonstreze că e băiat bun, Parlamentul de la Podgorica a legalizat „căsătoria” între persoane de același sex sub aparența mascaradei juridice numite „parteneriat civil”.

Să spunem că măsurile luate sunt nepopulare ar fi un eufemism. Ele sunt contestate vehement atât de etnicii sârbi, cât și de cea mai mare parte a celor care se declară muntenegreni. Manifestații masive, reprimate de poliție, au strâns pe străzi simultan până la jumătate din populația țării. Liderii opoziției politice anunță că țara e în prag de război civil: 



Evident că nu ați citit sau văzut nimic despre asta, pentru că, dacă n-a fost clar din ce am scris mai sus, Djukanovici, fostul aliat al lui Miloșevici, e acum dictatorul cel bun și partenerul nostru strategic. Nu se poate să îi stricăm imaginea, cum facem cu dictatorii cei răi!

Belgradul, de asemenea, fierbe. Anunțarea unor noi măsuri de carantinare și izolare pe fondul creșterii numărului de infectări cu virusul chinezesc, plus intenția președintelui și guvernului de a vaccina oamenii, dacă e nevoie, sub forța de coerciție a legii au produs o adevărată explozie într-o țară sărăcită și aruncată în criză de efectele pandemiei. Ieri, demonstranții au pătruns în clădirea Parlamentului Serbiei.
 
Așa cum a fost și va fi mereu în „butoiul cu pulbere al Europei”, ceea ce se petrece azi e o consecință directă a ceea ce s-a petrecut ieri - adică, vorbind la scara istoriei, în urmă cu 20-30 de ani, în timpul dezmembrării Iugoslaviei și apoi al infamei agresiuni SUA/NATO contra Serbiei.

Așa încât vă ofer astăzi, în al doilea episod al serialului, un articol de arhivă scris în 1999 și publicat în efervescenta revistă ortodoxă și identitară „Scara”. Între timp, co-fondatorul ei, Mugur Vasiliu, s-a mutat într-o lume mai bună și mai liniștită, redacția s-a împrăștiat, iar domeniul de internet scara.ro găzduiește azi un… magazin online de scări. Semnificativ și grăitor.

Articolul semnat de prietenul nostru Ion Gurgu nu se mai găsește nicăieri pe internet, așa încât o reîmprospătare a memoriei cu evenimentele acelor ani nu poate fi decât binevenită.

În episodul viitor, cifre.

(Va urma)

BISERICA RĂSTIGNITĂ ÎN IUGOSLAVIA
1991–1999  
 -de Ion Gurgu, articol aparut în revista „Scara” în anul 1999 -  
 
Din capul locului trebuie spus că nu se poate înțelege ce s-a întâmplat în Iugoslavia în ultimii opt ani fără a se avea o perspectivă creștină asupra vieții și fără a se plasa aceste evenimente în contextul istoriei contemporane. Bătrânii de la Sfântul Munte, când erau întrebați de vreun lucru, începeau prin a prezența istoria mântuirii lumii de la Creație și trecând prin toate etapele definitorii ale condiției umane pentru ca acel ce căuta răspuns să fie pe deplin lămurit asupra a ceea ce caută.  

Deși nu este loc aici pentru o asemenea desfășurare, trebuie făcută o retrospectivă asupra prigonirii Bisericii lui Hristos din epoca contemporană, prigoană care începe în Franța revoluționară a anului 1789 sub masca libertății, fraternității și egalității. Această revărsare a urii împotriva a tot ceea ce înseamnă simbol al creștinătății – de la formă statală la ultima biserică parohială – a fost înlesnită de pierderea Harului mântuitor al bisericii româno-catolice după Schismă. Această mlădiță ruptă de Trupul lui Hristos care a adus uscare duhovnicească întregului Apus pentru mai multe sute de ani avea să fie aspru călcată de tăvălugul anticreștin al Revoluției Franceze. Odată răul dezlănțuit, întregul Apus se va fărâmița sub imperiul ideologiei iluministe și naționalismului de extracție masonică. Promovarea naționalismului a avut că rezultat prăbușirea Imperiului teocratic austro-ungar, singura opreliște împotriva exportului de ideologie către Răsărit.  

A fost nevoie de mai bine de o sută de ani de pregătire pentru a face ca Rusia pravoslavnică să cadă în mâinile bolșevicilor. Bineînțeles, din Apus nu a venit numai importul de ideologie, ci și ajutorul financiar și militar cuvenite pentru a înăbuși orice încercare de salvare a poporului rus pe temeliile ortodoxiei și tradiției. Naționalismul a fost înlăturat și, mai mult, orice formă de exprimare a identității naționale a fost condamnată și prigonită pentru a lăsa loc internaționalismului.  

După mai bine de jumătate de veac, în care s-a încercat în Apus înstrăinarea omului de Dumnezeu și neam printr-o libertate excesivă, vecină mai întotdeauna cu libertinajul, Răsăritul ortodox a fost abandonat bolșevismului care avea ca scop distrugerea integrală a Bisericii – atât a persoanei cât și a lăcașului de cult. Dacă pentru Occident s-a mers spre un individualism care lăsa pe om în afara oricărei legături cu comunitatea și cu Dumnezeu, în spațiul ortodox, unde Harul lui Dumnezeu încă mai lucrează, s-a folosit o metodă brutală de distrugere a tot ceea ce nu se dezintegrează în valul comunist.  

Trăgându-se linie se poate observa foarte ușor că Occidentul, din punct de vedere religios, este aproape total îndepărtat de Dumnezeu, iar Răsăritul, cu toate că a avut pierderi enorme – zeci de milioane de creștini fiind martirizați și zeci de mii de biserici fiind șterse de pe față pământului numai în Rusia, încă mai rezistă pe baricadele Ortodoxiei.  

Între aceste două concepții asupra cum se poate îndepărta omul de Dumnezeu – printr-o viață lipsită de griji și cu libertăți de orice fel sau prin înfometare și totalitarism – Iugoslavia, care în ultimul război mondial pierduse un milion de vieți omenești, avea să fie o excepție, un hibrid.  

Pe de o parte, sistemul instaurat de Tito a permis o dezvoltare a vieții economice care nu se putea concepe în nici un stat satelit al Uniunii Sovietice, iar în ceea ce privește viață religioasă s-a dus o politică de persecuție, ceea ce a însemnat martirizarea a aproape 300 de preoți ortodocși (naziștii, în timpul războiului mondial, uciseseră aproape 200 de preoți) și descurajarea oricărei tentative de păstrare a contactului poporului cu Biserica. Tot aici ar trebui menționat faptul că Tito, pentru a slăbi influența Serbiei în Federația Iugoslavă, a creat două provincii autonome în cadrul ei, mai mult, a emis legi speciale care au oprit reîntoarcerea refugiaților sârbi în provincia autonomă de curând creată Kosovo – Metohia.  

Toate acestea au avut ca rezultat o îndepărtare a poporului sârb de Biserică, dar după căderea sistemului comunist s-a putut observa o renaștere a sentimentului religios sub păstorirea episcopilor care într-o mare măsură au fost ucenicii părintelui Iustin Popovici.

Un asemenea stat, care putea oferi un climat economic și spiritual promițător nu a fost tolerat de către Occident. Bineînțeles, s-a folosit o metodă care nu putea da greș – finanțarea naționalismelor în toate statele iugoslave, care în cele din urmă au dus la un inevitabil război.  

Pentru Serbia, Miloșevici nu a fost altceva decât „pionul otrăvit”. În conflictele din Croația și Bosnia, deși el a început ofensiva, nu a mers până la capăt, retrăgând toată tehnica de luptă și lăsându-i pe sârbii din teritoriile croate și bosniace fără nici o apărare împotriva unei ofensive (care era și catolică și musulmană dar mai ales atee), finanțată de puterile occidentale – în special de Germania – care s-a soldat cu un exod de aproape un milion de sârbi ortodocși din provincia Krajna și din teritoriile sârbești din Bosnia-Herțegovina și cu distrugerea sau stricarea a aproape 800 de lăcașe de cult ortodoxe.  

Cum era și de așteptat, Comunitatea Europeană, Organizația Națiunilor Unite și alte foruri internaționale de acest gen, au închis ochii. (Să nu uităm că Germania a fost primul stat care a recunoscut independența Croației, iar Vaticanul, al doilea...)  

Cu toate că aceste două războaie, din Croația și din Bosnia, puneau la grea încercare economia sârbă, până atunci prosperă, totuși nu erau semne că ea ar putea să cedeze. Și iată cum același Occident a mai creat încă un conflict, artificial, prin care a reușit distrugerea radicală a economiei sârbe. S-a folosit situația albanezilor din provincia Kosovo, centru istoric, cultural și nu în ultimul rând ortodox al sârbilor. Și de această dată, Miloșevici a forțat notă pentru a oferi Occidentului prilej pentru a interveni. Odată distrusă economia Serbiei în urmă nimicitoarelor raiduri aeriene aliate (care bombardaseră a două oară în ultimii 50 de ani Belgradul în timpul Sfintelor Paști) a fost dată mână liberă musulmanilor care numai în două luni de „supraveghere” internațională au distrus 80 de biserici ortodoxe. Și de această dată, exodul din provincia Kosovo – Metohia nu a ridicat nici o grijă conducătorilor lumii, iar distrugerea bisericilor ortodoxe cu atât mai puțin.  

Ca și în celelalte state foste iugoslave, în Kosovo marca germană este „monedă națională” iar bazele NATO țin locul armatei naționale, arătând astfel, dacă mai era nevoie, că suveranitatea Serbiei asupra teritoriului ei cel mai sfânt nu mai există. (În Kosovo și Metohia se mai află încă 1200 de lăcașuri de cult ortodox!)  

Este interesant totuși că la 600 de ani de la bătălia de la Kosovopolje, în care forțele creștine au fost înfrânte de păgâni, sârbii s-au confruntat de această dată singuri cu păgânismul modern. Trebuie însă știut că potrivit tradiției ortodoxe, cei care au căzut în bătălia de la Kosovopolje, alegând, în fața Maicii Domnului, viață veșnică în locul biruinței vremelnice, au căpătat mântuire, iar acum, când întreg poporul sârb este crucificat, ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu, precum tâlharul pe cruce, pentru a fi împreună pomeniți în Împărăția Sa.