Amenințări cu tăierea de fonduri europene, impunerea unor cote de migranți sau a unor drastice politici economice pentru unii... De la straniu la alarmant, cam așa se rostogolește mersoarea lucrurilor în Uniunea Europeană, în ultimele câteva luni. UE aduce din ce în ce mai puțin a uniune. Ba chiar începe să aducă  din ce în ce mai mult a... imperiu. Și încă unul de tip absolutist, de vreme ce „șefii” nici măcar nu mai mimează căutarea consensului. Locul lui a fost luat de amenințări și ordine răspicate. Căci... vorba lui Bismarck: în orice alianță există un cal și un călăreț! Să răsfoim nițel...

Dacă nu nașterea, măcar momentul de procreere al acestei Uniuni trebuie legat de vizionarul general de Gaulle. Care a înţeles că gâlceava între vecini și paradigma vechilor confruntări între europeni pentru dominația pe continent trebuie să dispară, cu atât mai mult cu cât Europa naufragiase într-o strânsoare a super-puterilor. Care a mai înțeles că Europa nu poate privi spre viitor decât unindu-se. Și a făcut primul pas în această direcţie, prin istorica reconciliere franco-germană. Ce-i drept, Charles de Gaulle își găsise în cancelarul Konrad Adenauer un partener pe masură. Europa lui de Gaulle nu însemna însă o structură supranațională, în care statele și națiunile să se „dizolve”, pierzându-şi identitatea.

În viziunea sa, unitatea europeană trebuia să ia viață tocmai prin cooperarea strânsă și respectul reciproc al statelor și națiunilor de pe continent. Tocmai de aceea, de Gaulle și colaboratorii săi apropiați vorbeau de „Europa statelor”, de „Europa popoarelor și statelor” sau de „Europa patriilor”.

Cheia franceză cu care au fost strânse primele șuruburi ale construcției europene avea să fie însă înlocuită, încetul cu încetul, de patentul german. Care dovedește că nu e făcut ca să strângă șuruburile unei Europe a națiunilor suverane și egale în drepturi și năzuințe. Pe nesimțite, s-a ajuns de la construirea unei Europe a națiunilor împăcate și în bună înțelegere, la una a regiunilor. Care sunt mai ușor de controlat politic și economic și fac instalarea unei hegemonii mult mai facilă. Coincidență sau nu, exact acolo unde școala de gândire politică germană manifesta o consecvență de vreo sută de ani...

 

Încă de pe vremea lui Bismarck, elitele imaginau o Germanie mare și puternică, ce stăpânește continentul din mijlocul său, având în jur doar o puzderie de non-state, de regiuni ușor de tras de sfori. „Înghițirea” Europei s-a încercat și în primul război mondial, alături de Austro-Ungaria, și în al doilea. Știați că naziștii organizau prin 1942 o conferință intitulată „Comunitatea economică europeană”?  Iar prin 1943 puneau la punct un plan pentru înființarea unei Confederații Europene, „dotată” și cu o uniune monetară? Goebbels profetiza atunci că în 50 de ani țările nu vor mai fi un reper în gândirea popoarelor, iar Hitler susținea că germanii trebuie să constituie nucleul împrejurul căruia se va federaliza Europa...

 

Cum să nu te furnice și acum pe șira spinării toate astea? Mai ales când adaugi spusele fostului ministru de externe german Klaus Kinkel... Care declara prin 1993 că nemții sunt „predestinați” să tragă principalele foloase de pe urma întoarcerii țărilor din fostul bloc socialist în Europa. Și adaugă, stupefiant: „În exterior, trebuie să reușim acolo unde am eșuat de două ori”...  Corelați afirmația sa cu numeroasele declarații ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit cărora națiunea este „un obstacol” în calea construcției europene, iar suveranitatea – „un concept depășit”. Și apoi... priviți în adâncimea zilelor noastre!

Vă mai miră că apar impunerile de cote pentru emigranți, deși constituția noastră interzice așezarea de populații străine pe teritoriul țării? Vă mai miră intenționata și întreținuta confuzie între „descentralizare” și „regionalizare”, într-un stat „național, unitar și indivizibil”, conform aceleiași constituții? Sau amenințările cu tăierea de fonduri europene, care, între noi fie vorba, curg necondiționat doar atunci când au ca destinație sigură tolbele adânci ale călăreților bismarckieni? Să nu va mai mire...

 

Și să nu vă mire nici cele ce pot urma. Căci transferul treptat al suveranității naționale către centrul federator și politica de „regionalizare” ce îl urmează nu reprezintă altceva decât pașii bine calculați ai unei aserviri față de o guvernare de tip imperial. Iar imperiile nu s-au născut niciodată pentru a exercita compasiune sau a aduce bunăstare celor cuceriți. S-au născut din lăcomia și dorința de putere a unora. Și au clacat întotdeauna doar în fața popoarelor, a națiunilor, nu a unor populații izolate la nivel tribal/regional de existență...

 

PS: Îmi pare tot mai limpede că acceptarea valului de migranți și răspândirea lor forțată prin UE are prea puțin de-a face cu mila sau calculele privitoare la forța de muncă. Mai degrabă îmi pare că e vorba de un cinic mecanism coroziv, menit să continue fărâmițarea de atitudini și comunități, pe vechiul principiu al lui „divide et impera”...

 

Acest articol a apărut mai întâi în Ziarul de Timișoara