ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Uniunea Europeană a încercat să facă jocuri politice de finețe, pentru a se afirma ca un mare actor global. Iluziile s-au spulberat rapid și Europa a rămas cu buzele umflate și izolată.

Două evenimente s-au combinat creând un punct de cotitură major pentru Europa: primul a fost abandonarea de către Statele Unite a stratagemei Marelui Joc, constând în a încerca să mențină cele două mari puteri terestre ale Asiei Centrale – Rusia și China – dezbinate și în dezacord una cu alta.

Aceasta a fost consecința inexorabilă a eșecului Statelor Unite în Afganistan - și a pierderii poziției sale strategice în Asia.

Răspunsul Washingtonului a fost o revenire la vechea tactică geopolitică a restricției maritime a puterii terestre asiatice – prin controlarea căilor maritime.

Totuși, pivotarea Americii înspre China, ca principală amenințare  în materie de securitate, a făcut ca Atlanticul de Nord să devină mult mai puțin important pentru Washington, arată o analiză realizată de Alastair Crooke pentru Strategic Culture, având ca titlu „Europa, batjocorită și abandonată”.
 
În aceste condiții, chintesența politicii de securitate americane se reduce la „blocarea” Chinei în Pacific .

AUKUS în loc de NATO


Analistul strategic George Friedman, fondatorul Stratfor și un personaj având conexiuni strânse cu complexul militaro-industrial american, a descris plastic noua strategie post-Afganistan a SUA la televiziunea poloneză.

Friedman a comentat sec:

„Când am căutat aliați (pentru o forță maritimă în Pacific) pe care să putem conta – aceștia au fost britanicii și australienii. Francezii nu erau acolo.”

Friedman a sugerat și că amenințarea Rusiei este oarecum exagerată și a lăsat să se înțeleagă NATO și Europa nu au o relevanță deosebită pentru Statele Unite în contextul „competiției cu China”.

„Se pune întrebarea”, a spus Friedman, „ce face NATO pentru problemele SUA în acest moment?”

Și strategul a continuat:

„Aceasta (alianța AUKUS între Australia, Marea Britanie și SUA) există din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Așa că, în mod firesc, ei (Australia) au cumpărat submarine americane în loc de submarine franțuzești. Viața merge înainte.”

Friedman făcea referire la o „reorientare” a Australiei, care a renunțat la o importantă comandă de submarine fabricate în Franța, preferându-le brusc pe cele americane, fapt care a provocat o mare iritare la Paris

Friedman a continuat:

„Țările NATO nu au suficientă forță pentru a ne ajuta. Această forță a fost slăbită de europeni. Pentru a avea o alianță militară, trebuie să ai o armată. Europenii nu sunt interesați să cheltuiască bani.” 

Și strategul a adăugat:

„Europa nu ne-a dat de ales: nu este vorba despre Statele Unite care au adoptat această strategie (AUKUS), este vorba de strategia Europei. Mai întâi, că nu există Europa. Există un grup de țări europene care își urmează propriile interese. Nu poți avea decât alianțe bilaterale. Nu există o Europă cu care să colaborezi.”

Alastair Crooke crede că printre alianțele bilaterale ale Washingtonului despre care vorbește Friedman se află cele cu România sau Polonia.

Lui Macron i s-au înecat submarinele


Reorientarea bruscă a Washingtonului a provocat furia Parisului. Regimul Macron a folosit expresii precum „cuțit înfipt în spate” și trădare, dând de înțeles că nu doar Franța, ci întreaga Europă a fost jignită.

Biden i-a prezentat lui Macron scuze umile pentru că a șuntat Franța în contractul submarinelor australiene, iar secretarul de stat american Blinken a mers grăbit la Paris pentru a drege busuiocul diplomatic. Însă, practic, nimic nu s-a schimbat. Submarinele australiene vor veni tot din America.

Alastair Crooke, fost diplomat britanic cu mare experiență, admite că este posibil ca Friedman să nu exprime cu exactitate ideile administrației Biden, dar le exprimă cu siguranță pe cele ale Complexului Militar American. Iar președinții vin și pleacă de la Casa Albă, în vreme ce obiectivele de securitate ale SUA rămân.

Ideile lui Donald Trump, în timpul mandatului său, au fost foarte asemănătoare cu cele ale lui George Friedman.

Aceasta înseamnă că NATO nu este sortit dispariției, ci ar urma să joace un rol mai modest, mai ales după dezastrul din Afganistan.

UE, arată foarte clar Friedman, nu este văzută de elita americană din domeniul securității drept un jucător global important. Nu este nimic mai mult decât un potențial cumpărător de arme americane.

Cu toate acestea, arată analiza lui Crooke, contractul de submarine cu Australia era considerat de Macron ca o lovitură de maestru pe eșichierul geo-strategic, menită să readucă în joc Europa ca piesă importantă pe harta lumii. Și Franța, ca lider indiscutabil al Europei.

Macron credea că Franța și UE au reușit să își stabilească o poziție strategică durabilă în zona India-Pacific. Mai mult, liderul de la Elysée își freca palmele de satisfacție că a reușit să fenteze Marea Britanie și să pătrundă în exclusivista alianță anglofonă botezată „Five Eyes” (SUA, Canada, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă), devenind un partener de securitate strategic al Australiei.
 
Biden (sau sistemul din spatele lui) s-a opus. 

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat la CNN că, în aceste condiții, nu mai poate exista „business as usual” cu Statele Unite, după ce UE a fost luată pe nepregătite.

Unul dintre factorii decisivi pentru care Marea Britanie a fost aleasă de Statele Unite drept partener cheie în zona India-Pacific l-au reprezentat foarte probabil demersurile lui Trump pe lângă Boris Johnson pentru ca britanicii să renunțe la politica de apropiere de China, introdusă de premierul David Cameron și de ministrul său de Finanțe, George Osborne.

Iar Brexitul a dat mai multă libertate de mișcare Londrei, permițându-i mutări strategice imposibile în perioada în care s-a aflat în UE.

China se pupă cu Rusia. Și cu Turcia. Și cu Orientul Mijlociu


Al doilea eveniment care a contribuit la cotitura majoră din politica Washingtonului a fost summit-ul Organizației pentru Cooperare Shanghai (OCS) de luna trecută.

Cu această ocazie a fost aprobat un memorandum prin care inițiativa chineză „Belt and Road” (noul Drum al Mătăsii) va fi conectată la comunitatea economică euro-asiatică, în cadrul structurii globale a OCS, adăugându-i acesteia și o componentă militară puternică.

De subliniat faptul că Xi Jinping s-a întreținut separat cu membrii Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), condusă de Rusia, din care China nu face parte, pentru a evoca potențiala sa integrare în aceste structuri militare.

Deși, inițial, alături de Rusia făceau parte din OTSC câteva țări eurasiatice din fosta URSS, ulterior la organizație au aderat cu mari puteri precum Iranul și Pakistanul.

Alianța comercială și militară eurasiatică reprezintă în consecință un uriaș centru de putere, numărând 57% din populația lumii.

Arabia Saudită, Qatarul și Egiptul explorează și ele posibilitatea de a deveni membre cu statut de observator ale OCS. Aceasta ar însemna practic că întregul Orient Mijlociu ar fi intergrat în Organizația dirijată de Rusia și China.

Să adăugăm la asta și întâlnirea Putin – Erdogan de la Soci, de la sfârșitul lui septembrie, când liderul turc a dat semnale fără echivoc de orientare către Moscova, Cu acest prilej, Turcia a anunțat alte achiziții spectaculoase de arme din Rusia. Printre ele, noi sisteme de apărare antiaeriană S-400, deja prilej de discordie gravă între Ankara și Washington din vremea lui Trump, și care ar putea atrage noi sancțiuni regimului Erdogan.

„America First” nu a murit. S-a transformat


În fața tuturor acestor mișcări strategice, UE pare paralizată. Cu opt luni în urmă, Europa îl saluta pe Biden drept un salvator: „America is back!”. 

Acum, Europa descoperă tot mai stupefiată că „America First” nu a murit.

Biden îi calcă pe urme lui Trump pe care l-a hulit atât.

La orizont, se află un NATO emaciat (Trump a evocat chiar părăsirea Alianței) și răcirea relațiilor cu Germania, în condițiile în care membrii viitoarei coaliții de guvernare de la Berlin evocă tot mai sonor ieșirea de sub umbrela nucleară americană.

Partidul Social Democrat (SPD), care a câștigat alegerile din Germania, deși nu își propune părăsirea NATO, se opune cotei de 2% din PIB pentru cheltuieli militare, pretinsă de Biden la fel ca și Trump.

Europenii se pot simți trădați de reorientarea Statelor Unite, însă când politica externă a SUA a fost alta decât „America First”?, se întreabă Alastair Crooke.

Aspirațiile Europei de a deveni un important jucător global au fost năruite de Washington care privește cu îngrijorare cum întreaga Asie Centrală se învârte în jurul axei China – Rusia, prinzând în vârtejul său Turcia și Orientul Mijlociu.

UE - prea „soft” și fără „power”


Ce poate face în aceste condiții Uniunea Europeană? Problema este este că ea a fost creată din start ca un proiect al CIA, iar interesele sale de securitate sunt legate fundamental de NATO.

UE a fost concepută ca un braț „soft-power” al Consensului de la Washington, iar Euro a fost gândit ca o monedă din afara sferei Dolarului, pentru a exclude orice competiție cu acesta, arată Crooke.

În 2002, britanicul Robert Cooper, un influent funcționar de la Comisia Europeană, concepea Europa ca pe un „imperialism liberal”. Noutatea ideii era renunțarea la factorul militar ca element principal de putere în favoarea unei „soft-power”.

În paranteză fie zis, viziunea lui Cooper nu era câtuși de puțin idilică: el pleda pentru o nouă etapă a imperialismului („new age of empire”), în care puterile occidentale nu mai sunt obligate să respecte legea internațională în relațiile cu statele de „modă veche”, pot folosi forța militară independent de ONU și se pot amesteca în treburile altor state, impunând protectorate pentru a înlocui regimurile care „guvernează prost” („misgovern”).

Această idee de „soft-power” a indus Europei prezumția că Statele Unite (direct sau prin NATO) „îi țin spatele” în orice condiții, fără vreo responsabilitate precisă în schimb.

Prima piesă de domino prăbușită în acest joc periculos făcut de UE a fost calificarea Europei de către Turcia drept „rivală”.

Acum, abandonarea Afganistanului și încheierea AUKUS prin spatele UE demonstrază realitatea crudă: Statele Unite nu îi țin nici un fel de spate Europei. Mai mult, nimeni nu ține spatele Europei. Europa este descoperită.

Europa a vrut să facă jocuri de putere de mare subtilitate strategică dar s-a trezit între ciocan și nicovală. Riscă să fie turtită între Statele Unite și blocul China-Rusia.