Victoria obținută de eseul filmic al Adinei Pintilie subliniază statutul festivalului de la Berlin, de competiție care promovează plictisitorul și lipsa de valoare, scrie jurnalistul și criticul de film Peter Bradshaw în ziarul „The Guardian”, comparând decizia juriului de la Berlin cu Brexit-ul. 

„Brexit. Trump. Și acum anunțul făcut de juriul Festivalului de la Berlin,Ursul de Aur. Cu adevărat, trăim într-o epocă a dezastrului. Pentru uimirea nepoliticoasă a multora, trofeul Ursul de Aur din acest an a fost câștigat de filmul Touch Me Not ( Nu mă atinge ), regizat de românca Adina Pintilie.

Pelicula este un eseu documentar cvasi-fictiv despre sexualitate, care m-a scufundat într-un val imens de depresie, deoarece este îngrozitor de stânjenitor, de mediocru, de lipsit de umor. Are o abordare stupidă și superficială față de tema intimității și totul este învăluit stângaci de clișee referitoare la orientări sexuale alternative, fetișism și exhibiționism.

Și totuși, Nu mă atinge are cu siguranță admiratori: Am avut o discuție cu un distins cinefil italian, care a considerat pelicula ca fiind cea mai bună de la festival. Personal, consider că ascensiunea catastrofală a filmului Nu mă atinge, în detrimentul altora mai bune, este o experiență tipică Berlinului. Este adesea un festival exasperant de inexpresiv, care ascunde în programul său filme grozave, filme care vor pot fi descoperite, în general, în afara competiției oficială. Este un festival care, cumva, reușește să promoveze cele mai plictisitoare și cele mai lipsite de valoare filme, lăsând peliculele bune să fie dezvăluite aproape accidental.

Nu mă atinge este aparent despre călătoriile emoționale ale diferitelor persoane, probabil dezvoltate prin improvizații și scene dramatic reconstruite cu oamenii reali implicați. Laura Benson o interpretează pe Laura, o femeie cu probleme în jurul mâniei și voyeurismului, evident legată de tatăl ei, deși aceste cauze de bază nu sunt explorate în vreun fel valoros. Christian, jucat de Christian Bayerlein, este un om cu atrofie musculară spinală care este interesat de idei provocatoare despre imaginea corpului. Tómas Lemarquis este Tudor, care investighează, de asemenea, teme personale similare. Laura pare să converseze cu regizoarea, care apare ca ea însăși în film.

Regizoarea aranjează inițial un grup de întâlniri terapeutice cvasi-clinice într-un decor spitalicesc în care toată lumea poartă haine destul de ciudate pentru discuțiile lor, haine de culoare albă - tricouri albe, pantaloni albi, oare este vorba de o uniformă? Laura însăși are diferite întâlniri cu oameni care pot, sau nu, să-i deblocheze traumele, deși acestea nu sunt analizate sau discutate într-un mod foarte inteligent sau foarte util, în ciuda faptului că Laura, asemenea lui Christian și Tudor, este foarte inteligentă. Ne îndreptăm către un singur loc: spre clubul de sex. Onestitatea, franchețea, intimitatea, cultura emoțională - totul este contopit cu clubul de sex, un loc față de care regizoare are o percepție naivă. Nu există niciun motiv să se creadă că un club de sex este un loc cu mai puțină evaziune și impostură emoțională decât a petrece timp la Starbucks. În ceea ce o privește pe Laura, sexualitatea și problemele ei sexuale sunt cele mai puțin interesante lucruri la ea: pare inteligentă, incisivă, interesantă. Ce bine ar fi fost să fi avut voie să vorbească, să vorbească cu adevărat despre viața și ideile ei.

Nu pot da vina pe juriu. Eu însumi am făcut parte din echipe de jurizare internaționale la festivaluri de film care au ajuns la decizii excentrice. E ceva legat de faptul că ești închis cu oameni pe care tocmai i-ai întâlnit, fapt ce declanșează idei ciudate, spasme ciudate de consens. În altă ordine de idei, eu însumi am fost furios din cauza lipsei de onestitate a oamenilor care se gândesc la filmele sexuale provocatoare ca fiind "plictisitoare" când este evident că  nu au fost plictisiți - și ar trebui să menționez că plictiseala nu a fost problema cu Nu mă atinge.

Mai mult decât atât, la vremea mea, oameni au urlat literalmente la mine , pentru că am lăudat filme dificile sau provocatoare ca L'Humanité al lui Bruno Dumont sau Only God Forgives a lui Nicolas Winding Refn sau Mother a lui Darren Aronofsky. O parte din mine îi urează succes Adinei Pintilie cu filmul său dar caracterul jenant de stupid și egocentrismul acestui film au fost extrem de deprimante”, scrie criticul de film în „The Guardian”.




2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.