La 24 martie 1999, NATO a declanșat bombardamentele împotriva Republicii Federale Iugoslavia, cu scopul de a-l determina pe liderul sârb Slobodan Miloșevici să pună capăt luptelor cu organizațiile paramilitare albaneze din Kossovo și să își retragă trupele din această provincie.

Chiar dacă nu a fost formulată o declarație de război, iar oficialii din conducerea NATO au menționat că Alianța nu a urmărit schimbarea regimului de la Belgrad, acțiunea militară împotriva Iugoslaviei a avut toate caracteristicile unei agresiuni. Pactul Nord-Atlantic este o alianță defensivă, iar acțiunile militare sunt autorizate numai atunci când una dintre țările membre este atacată. Pe de altă parte, provincia Kosovo, chiar dacă a avut până în 1990 un statut autonom, a aparținut de drept Iugoslaviei, fiind leagănul civilizației și spiritualității sârbești, forțarea retragerii armatei echivalând cu încălcarea suveranității naționale. Timp de aproape trei luni, omenirea a trăit cu teama izbucnirii unui nou război mondial. Chiar dacă trupele sovietice nu au ocupat după 1945 teritoriul sârbesc, iar țara nu a aderat la Tratatul de la Varșovia, Iugoslavia a fost aliata Rusiei, bombardarea Belgradului putând atrage o ripostă armată din partea Moscovei. China, o altă super-putere militară, a fost la un pas de a rupe relațiile diplomatice cu S.U.A., după ce mai multe bombe au căzut pe clădirea Ambasadei din Belgrad, provocând numeroase victime. Acțiunea militară NATO nu a primit aprobarea Consiliului de Securitate al O.N.U. Mai mulți șefi de stat și de guvern ori lideri religioși au condamnat, la rândul lor, agresiunea împotriva Iugoslaviei. Aflat în vizită la București, Papa Ioan Paul al doilea a semnat împreună cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpașu, o declarație prin care Vaticanul și Patriarhia Română cereau încetarea bombardamentelor și demararea negocierilor pentru lichidarea acestui focar de război. 

Poziția României la nivel de stat a fost, însă, una diferită. Din dorința de a nu fi respinsă în viitoarele negocieri de aderare la NATO, România nu numai că nu a condamnat acțiunea militară, dar a pus la dispoziția Alianței spațiul aerian, ceea ce Ungaria, stat deja membru NATO, refuzase să facă. Bombardamentele au luat sfârșit pe 11 iunie 1999, când Slobodan Miloșevici a acceptat să își retragă armata din Kossovo, pentru a face loc trupelor KFOR. Peste 9 ani, Provincia Kosovo avea să își proclame independența. Suveranitatea statelor mici s-a dovedit a fi, încă o dată, o utopie.