În 2016 cetățenii Marii Britanii au votat să părăsească Uniunea Europeană. Suntem în 2019 iar Marea Britanie este încă în Uniunea Europeană perspectivele părăsirii UE fiind incerte.

Cum deja știm, votul popular a fost în răspăr cu recomandările (interesate) ale elitelor, experților, artiștilor de tot soiul, ale diverșilor binevoitori din terțe țări, votul a exprimat părerea lui John și a lui Mary în chestiunea relației cu UE.

Pentru a ajunge aici elitele locale au folosit, în principal, două tehnici care au avut succes.
În primul rând a fost numit un prim ministru din rândurile celor care s-au opus plecării din UE tocmai pentru a negocia părăsirea UE. În conivență cu colegii de peste Canal doamna May a tras de timp, s-a făcut că negociază, a ajuns la un acord care făcea irelevantă apartenența Marii Britanii la UE. În vreme ce liderii UE foloseau amenințări transparente privind chestiunea irlandeză sau statutul Gibraltarului, doamna May s-a obligat să armonizeze legislația britanică cu cea a UE, a acceptat ca Marea Britanie să-și piardă controlul frontierelor, s-a obligat să plătească o notă de plată de 50 miliarde euro etc.

În al doilea rând s-a divizat artificial votul negativ al cetățenilor. Să zicem că întrebăm zece britanici ce vor să bea: ceai sau cafea. Sigur, majoritatea va vota pentru ceai. Să zicem că această majoritate este de 52% în vreme ce 48 la sută votează pentru a bea cafea. Din păcate pentru majoritatea băutorilor de ceai se întâmplă ca printre cei care beau cafea să fie personaje lipsite de scrupule, să fie persoane importante, persoane având conexiuni în media.
 
Dintr-o dată aflăm că cei 52% care voiau să bea ceai sunt de fapt o minoritate: doar o parte vor să bea ceai adus din India, în vreme ce restul înțeleg că ceaiul este de fapt o infuzie de mentă, mulți privesc ceaiul ca fiind o infuzie de mușețel sau chiar de tei. Iar cei care vor să bea ceaiul indian sunt de fapt nostalgici ai imperiului, rasiști deplorabili, demni de dispreț, bătrâni pe cale de dispariție sau personaje incompetente cărora influxul de forță de muncă înalt calificată din Estul Europei le face probleme în profesiune. Este deci dezirabil un al doilea vot, cafeaua și nu ceaiul trebuind să fie băutura națională a englezului autentic. La fel s-a întâmplat și cu votul anti UE.
 
Majoritatea a fost artificial divizată, a fost creată noua categorie a celor care vor părăsirea UE fără acord. Acești hard brexit au devenit noii inamici publici, spre deosebire de categoria mai puțin deplorabilă, anume cea a celor care acceptă un acord cu UE, personaje cărora le putem acorda un soi de respect condescendent. Majoritatea formată din John și Mary a devenit astfel o minoritate confuză, iar decența, nehotărârea sau confuzia se plătesc în politică, știm asta de la Revoluția Franceză încoace, Revoluția Bolșevică nefăcând decât să confirme chestiunea.

La rândul lor, reprezentanții lui John și Mary au oarecare onoare, nu au procedat la fel divizând minoritatea în bucățele irelevante cum ar fi în adepții unei piețe comune ce exclude integrarea politică și în cei care pe lângă piața comună vor și integrare politică. Faptul că nu au procedat la fel este cu atât mai interesant cu cât clivajul de mai sus este unul cu tradiție în politica britanică. 

Schema divizării majorității este una primitivă, eficientă însă tocmai pentru că John și Mary tind să fie persoane decente, cu o atitudine rațională față de procesul politic. Atât John cât și Mary simt că este irațional să se informeze asupra chestiunilor politice, simt că valoarea timpului pierdut pentru a vota nu va fi recuperată prin participarea la vot. Pierderea de timp și de bani este motivul pentru care John cât și Mary sunt în principiu neinteresați de politică, sunt de obicei neimplicați în procesul electoral întrucât nu doar participarea la vot dar și informarea asupra chestiunilor politice înseamnă pierderi financiare ce nu pot fi recuperate prin vot. Pe urmele lui Condorcet un economist, Antony Downs a demonstrat că într-o democrație este irațional să fim informați asupra dezbaterii politice, că este irațional să participăm la vot.

În vreme ce John și Mary încearcă să-și trăiască viața, elitele au studiat în școli paradoxul lui Downs, elitele trăiesc conectate la procesul politic fiind dependente de rezultatul alegerilor mai ales pentru că veniturile le sunt în mare parte dependente de efectul Cantillon. Acesta este motivul pentru care John și Mary au puține șanse în chestiunea Brexit, cel mai probabil atât John cât și Mary vor fi invitați să voteze din nou până când rezultatul votului va fi cel corect.

Este de notat că elitele stângiste ale partizanilor UE au lăsat de-o parte orice pretenție democratică, la fel ca și în cazul voturilor repetate în defavoarea UE din Franța, Irlanda sau Olanda. De fiecare dată votul a fost repetat până a produs rezultatul dorit sau în cazul francez deciziile constituționale au fost luate sfidând voința populară. În cazul britanic chestiunea este și mai clară întrucât actualului premier, dl. Johnson, îi sunt refuzate alegerile anticipate așteptându-se momentul la care majoritate anti UE se va fi dispersat. Cele de mai sus ar trebui să ne facă să vedem că apartenența la UE a Marii Britanii este o chestiune vitală pentru elitele britanice, că este o luptă ce nu ar trebui pierdută tocmai datorită faptului că o parte a spectrului politic luptă fără nici un fel de scrupule.  

Este puțin probabil ca John și Mary să tragă vreo concluzie din cele de mai sus, este pur și simplu nefezabil din punct de vedere economic. Din păcate nici cei care-i reprezintă pe John și pe Mary nu par a trage concluziile de rigoare deși de la Revoluția Franceză încoace au avut o experiență bogată a cauzelor pierdute. Bastilia, Palatul de Iarnă ca și Brexit-ul puteau fi apărate cu energie, inteligență, privind în față miza partidei cât și oponenții. Din păcate suntem personaje onorabile și nu considerăm boxul fără mănuși ca fiind un sport.