ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Parafrazând titlul celebrului roman al lui Remarque, m-am gândit, cu ochii minții, cum ar arăta o zi de pace pe Terra. Deși pare ușor să te gândești la o zi în care armele tac, nu o poți face decât dacă ai trăit o vreme în bătaia acestora, ai auzit zgomotul șrapnelelor și ai fost înnebunit de alarmele anti-aeriene.
 
Nici nu mai vorbesc de opresiunea și de abuzurile pe care trebuie să le suporți din partea propriului regim... Dar, dacă armele ar tăcea brusc, cum te-ai putea împăca și accepta grămezile de moloz din juru-ți, cum ai putea avea relații normale cu cei care se întorc mutilați de pe front? Ai reuși să mai ai vreodată o viață normală? 

Pe glob, toată lumea se bate

Sunt sute de conflicte militare în desfășurare pe Terra, chiar dacă unele sunt înghețate de decenii, iar altele presupun existența a două grupări rivale de gangsteri cu numai câteva sute de membri fiecare. Și totuși, toate sunt cel puțin la fel de periculoase pentru cei pe care aș vrea să-i numesc "copiii războiului". Oare la ce s-ar gândi un copil irakian într-o zi de pace? Dar, ce ar face un puștiulică din Nigeria? Sau un "chico" din Mexico City? Primul este victimă coletarală într-un război planetar, al doilea într-un conflict religios și tribal, în timp ce ultimul este prins între focurile traficanților de carne vie și de droguri. Nimeni dintre acești războinici nu ar avea o problemă în a împușca mortal un copil care s-ar afla la un moment dat în bătaia armei... Bine, atunci cum ar arăta o zi de pace?

În Irak nu este ca în Japonia

Probabil, în Irak, un copil și-ar trăi primii ani printre caprele bunicului, căutând să-și astâmpere setea de la unica oază unde are posibilitatea să bea apă de la un izvor, ar face orice să-și umple buzunarele cu niște curmale micuțe, pe care le-ar culege grăbit dintr-un arbust aplecat bătrânește deasupra drumeagului prăfuit. Seara, ar bea lapte de la căprița sa favorită și i-ar mulțumi lui Allah că i-a dat de toate cele trebuincioase, așa cum l-a invățat tatăl său. Nici nu are cu ce să se joace, poate doar din când în când, să facă desene cu un băț în praful din propria bătătură și să și-l imagineze pe Mickey Mouse, un personaj tare deștept și prieten cu toți copiii, dar pe care nu l-a mai văzut de când avea trei ani, atunci când benzile sale desenate au ars dimpreună cu casa în care locuiau. Și ar adormi fericit cu gândul la mingea din cârpe a vecinilor, pe care o va lovi cu sete a doua zi, după rugăciune, fiindcă este singura zi de odihnă.
 
În Japonia, un puștiulică de vârsta lui ar juca un fotbal pe playstation, imaginându-și că este Ronaldo sau s-ar plimba cu sora lui și cu ambii părinți prin cartierul vechi, unde au înflorit celebrii cireși din țara soarelui-răsare. Și cum nu ai timp de câteva zile să faci poze, doar atât durează până cad florile... Pe urmă, s-ar duce să mănânce înghețată, dar nu va uita că are lecții de înot. Iar seara, niște manga la televizor, cu eroii săi preferați. Trebuie să se culce apoi, doar așa știe el că va putea să scurteze timpul până la proiectata vizită la bunici, în State. Acolo unde trebuie neapărat să meargă la Disneyland. 

Oare ce îi desparte?

În afară de distanța geografică, nimic. Ah, ba da, felul în care și-au împărțit lumea cei care au pretenția s-o și conducă, numai că nici ei nu sunt chiar foarte corecți, mai încearcă și acum să fure din cașcavalul celorlalți. Să zicem din nou, că este pace în Irak și că Abdul, micuțul nostru ciobănaș, va ajunge la maturitate. Abia atunci va realiza, cu adevărat, că pacea nu există. Sigur, nu mai cad bombe, dar în schimb, teroarea este menținută prin mass-media. De exemplu, mâine va ploua. Da, dar la Breaking News se va anunța că va fi furtună, potop, inundații, morți și tot ce e mai rău. Pe urmă, dacă schimbă canalul, va afla că stă pe o zonă seismică, iar puternicul cutremur care se anunță ca fiind perfect posibil de mâine până în 20 ani, îi va lăsa pe toți sub cerul liber, așa cum s-a întâmplat în războiul cu Iranul și, mai apoi, cu Statele Unite. Scârbit, zapează și dă peste unii care spun că nu e bine să mânânci curmale și nici să bei lapte, pentru că au fost contaminate cu bombele chimice ale lui Saddam de acum 30 ani.
 
Trebuie să consumi niște chestii de import, nici măcar ei nu știu să le denumească. Hai la un alt canal, dar acolo sunt niște domnișoare sumar îmbrăcate, care pretind că au venit din Liban și trebuie să le învețe și pe fetele de aici cum trebuie să te comporți într-o societate mordernă și fără prejudecăți. Pe altă lungime de undă afli că s-au scumpit casele, dar că poți face împrumuturi avantajoase în franci elvețieni, concurența spune că, dimpotrivă, s-au ieftinit, dar trebuie să te asociezi cu dezvoltatorul samd. 

Finalul previzibil

Până la urmă, cei doi ajunși la maturitate, se aseamănă destul de mult. Ryoko face mai tot timpul poze și râde tot timpul, în timp ce Abdul stă culcat pe spate cu ochii închiși și își aduce aminte atât de bombardamente, cât și de perioada de pace care a urmat imediat războiului. De fapt, el a fost mereu bombardat. Cu proiectile reale, pe urmă cu sâmburi de curmal și, mai nou, cu știri pe post de bonboane ambalate în staniol. Singurul lucru clar schimbat este Internetul. Așa îl cunoaște pe Ryoko și așa decid cei doi să se întâlnească. După ce se vor fi întâlnit, vor stabili cum să facă un schimb de existențe. Ryoko se va duce în Irak, iar Abdul în Japonia. După ce se va întâmpla și acest lucru, se vor apuca să scrie și să citească. Subiectul va fi același. O zi de pace în lumea modernă în care trăiesc. Evident, în care trăim cu toții. 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews