Financial Times a publicat într-unul din ultimele sale apariții câteva idei despre cum va arăta lumea în anul de grație 2016. Fără a contrazice părerile exprimate în respectiva publicație, de altfel, de încredere și unanim respectată, consider, totuși, că mult mai nimerit ar fi să vedem și o proiecție a  politicii externe a vecinilor noștri. Fără supărare, dar pe mine mă deranjează mai puțin, să zicem, dacă Assad se menține sau nu la putere in Siria sau dacă yuanul chinezesc va deveni pe deplin convertibil. Sigur, aceste lucruri se văd și se simt în viața de zi cu zi, dar efectul este minim și, în plus, acesta este și rodul multor altor probleme colaterale. Inclusiv greșeli ale guvernului de la București.
 
Pe de altă parte, însă, o schimbare a politicii externe a Ucrainei, de exemplu, care ar dori să se împace cu Rusia, să zicem, sau o permanentizare a lui Viktor Orban în fruntea executivului de la Budapesta, ar avea implicații majore și imediate asupra spațiului dintre Tisa și Danubius și până la Marea cea Mare. Nu pretind că sunt vreun ghicitor în stele, dar analiza se va baza pe bun simț, pe impresiile făcute personal la fața locului de-a lungul mai multor excursii în acele țări și, nu în ultimul rând, pe ceea ce mai îmi spun amici de-ai mei care au afaceri în zonele limitrofe sau interese de alt gen. Să începem cu... Serbia!

Serbia și complexul Kosovo
Deși țara este profund atașată de Europa, există destule motive să credem că sârbii vor păstra un canal deschis de comunicare cu Rusia, singura mare putere care i-a sprijinit deschis pe ex-iugoslavi de-a lungul întregului Ev Mediu, atunci când Balcanii au fost ocupați de Imperiul Otoman. Pe de altă parte, este de așteptat ca relațiile extrem de tensionate cu Kosovo, țară a cărei independență nu este și nu va fi nici în acest an recunoscută de Belgrad, să se încălzească puțin. Nimic nou față de politica sârbească în Macedonia și în Muntenegru, țări cu care există relații speciale, chiar fraterne.
 
De altfel, premierul Vucici nici măcar nu mai vizitează aceste țări, interesele guvernului său fiind îndreptate spre îmbunătățirea relațiilor cu foștii dușmani din timpul războiului civil care a însângerat Iugoslavia: spre Croația, țară care dorește sincer prietenia Serbiei și care este chiar dispusă să pună umărul la integrarea în Uniunea Europeană a marelui rival, și către Bosnia, dar aici există încă probleme. Prima dintre ele fiind si cea mai spinoasă, adică recunoașterea crimelor de către Belgrad și turnarea de cenușă în cap. Serbia, pe de altă parte, consideră că a făcut destule în acest sens și că nu are de gând să-și exprime regretele timp de 1000 ani, așa cum sigur o va face Japonia față de vecinii săi asiatici.
 
În plus, Bosnia știe că existența tânărului stat depinde de bunăvoința Serbiei, fie numai și numai dacă ne gândim că Republica Srpska consideră unirea cu Serbia drept un obiectiv perfect realizabil pe termen scurt și mediu. Am lăsat la urmă evoluția relațiilor cu Ungaria. Aici sunt două probleme principale. Ungaria a pus condiția ca situația minorității maghiare din Vojvodina să se îmbunătățească considerabil, iar Belgradul să nu mai permită infiltrarea așa-zișilor refugiați pe teritoriul unguresc. Chiar și așa, Ungaria are nevoie de un stat sigur și prosper la frontiera sudică, drept pentru care intuiesc că va accepta cu jumătate de gură ca Serbia să-și continue negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Despre noi? Ce rost are... Relațiile româno-sârbe au fost mereu bune și așa vor rămâne și în continuare. Bine, au mai fost niște mici mizerii, gen tratativele de pace de la Trianon sau hărțile lui Tito care reprezentau întregul Banat ca fiind iugoslav, dar acestea au fost doar momente nefericite care nu pot schimba o relație de bună conviețuire și de bună vecinătate dintre români și sârbi.

Ungaria și fantasma puterii pierdute

Atunci când vorbim despre Ungaria trebuie să acceptăm dinainte că oricine sau orice culoare ar avea guvernul de la Budapesta, retorica acestuia va conține o fărâmă de superioritate sau chiar de îngâmfare. Regatul Ungar a fost cea mai mare putere europeană din Europa de Est și acesta este un fapt. Deci, atitudinea lor de mari grofi trebuie luată ca atare, nu criticată la infinit. Nici noi nu vom renunța la retorica României Mari, de exemplu. Să acceptăm, deci, că și alții au dreptul la fantasmele lor, fie ele justificate sau nu. Deci, despre politica față de Serbia am amintit.
 
De politica față de noi, încă nu. Dar, adevărul este că drumul nostru către Europa trece pe la ei. Deci, oricât de mult ne-ar enerva acest Orban, trebuie să știm să tratăm cu el. Mai ales că avem de învățat destule lucruri bune de la el, atunci când vine vorba de respect față de națiune sau de ideea de patriotism. Un punct negativ al afacerilor externe ale Ungariei îl reprezintă Croația. Deși au un trecut istoric comun, croații și ungurii au devenit brusc concurenți, dacă nu chiar rivali de-a dreptul, în două domenii principale. Turismul, care favorizează partea croată, și refugiații, pe care Budapesta i-ar vrea pe toți trimiși cu forța în Croația.
 
Nici croații nu sunt ușă de biserică atunci când vine vorba de interesul național, drept pentru care presa croată a atacat în termeni duri Ungaria și politica acesteia, iar relațiile economice s-au înrăutațit brusc. Mai mult, au fost închise mai multe puncte comune de frontieră, dar este de așteptat ca presiunile UE să-și facă efectul, iar relațiile dintre cele două țări să se mai detensioneze. Cu Slovenia nu au fost probleme, dar nici relațiile cu aceasta micuță republică alpină nu au fost prea dezvoltate, poate cu excepția turismului. Dar, chiar și pentru schi, ungurii preferă să meargă în Austria, acolo unde se simt mereu ca la ei acasă. Evident, dacă tot am ajuns la Austria, nici nu are sens să punem problema relațiilor cu Austria. Aceasta este țara pe care ungurii o divinizează, iar austriecii, la rândul lor, îi consideră pe unguri veri buni și i-au ajutat întotdeauna. Ce vreți, dualismul austro-ungar nu a fost doar de fațadă, așa cum își imaginează încă multă lume. Cu Slovacia este de așteptat ca legăturile să se înrăutățească, iar motivele țin de industria auto.
 
În context, multe firme germane de subansamble auto, care își aveau sediul în Ungaria, s-au mutat cu cățel, cu purcel, în Slovacia vecină, acolo unde taxele sunt mai mici, iar politicienii mai închid ochii la câte o mică evaziune fiscală. Am lăsat la sfârșit relațiile Ungariei cu Ucraina. Trebuie spus că aici este vorba de un mare grad de incertitudine, mai ales că Ucraina este singura țară dintre vecinii Ungariei față de care Budapesta a spus deschis și răspicat că are pretenții teritoriale. În cazul reizbucnirii conflictului cu Rusia, deocamdată adormit iepurește, cu ochii deschiși, ca și a războaielor dintre mafiile din Transcarpatia și Ucraina subcarpatică, ar putea fi semnalul unei ocupații, fie ea și declarativ temporară, a zonelor cu populație majoritară vorbitoare de maghiară, dar unde locuiesc inclusiv slovaci și români. 

Ucraina, marea incertitudine

Principalul vector al politicii ucrainene îl reprezintă Rusia. Niciunul dintre vecinii Ucrainei nu pune, teoretic, cel puțin, probleme privind unitatea și viitorul țării care pare, cel puțin deocamdată, să se îndrepte către Vest și către Uniune. Citeam undeva că Putin ar dori să viziteze Insula Șerpilor și că aceasta este esențială pentru supraviețuirea Odesei samd. În fine, era un copy-paste de senzație pe un site suedez, mi se pare. Hai să fim serioși, nu tot ceea ce apare "dincolo" este digerabil sau "comestibil", cum preferați. Iar folosirea ca argument a faptului că nimeni nu se aștepta ca Rusia să lovească în Crimeea, după cum nimeni nu se așteaptă acum ca Putin să trimită un desant pe insula aceea inutilă și fără apă potabilă, este un contra-argument de excepție, zic eu. Dimpotrivă, cred că absolut toată lumea se aștepta ca teritoriul Crimeii să revină la Rusia, după cum sunt convins că țarul de la Kremlin a pus pe hold orice anexare ulterioară de-a lungul acestui mandat. Mai are vreo șapte mandate până să atingă suta de ani, cred.
 
Chiar mi-aduc aminte că prin 1985, cred, Ceaușescu se umfla în pene că România construise un mare crucișător, nici nu mai știu cum se numea. În fine, ca tonaj, cred că ar fi fost deja depășit încă din timpul primei mari conflagrații mondiale, dar, ceea ce vreau să vă spun, este că am încercat să fac o glumă, și i-am răspuns bunicului meu, care nu înțelegea rostul acestui vapor de luptă, că Ceaușescu vrea să cucerească Insula Șerpilor. Și acum îl văd în fața ochilor cum îi curgeau lacrimile de râs...
 
Eu cred că Putin a înțeles că a pierdut Ucraina, vrea doar să înhațe cât mai mult din ea, înainte ca aceasta să se pună sub umbrela NATO. Mai bine ne-ar deranja faptul că liderii mai multor facțiuni pro-ruse din regiunea Odesa sunt de naționalitate română. Să nu-i mai criticăm atunci pe liderii de la Kiev atunci când îi privesc cu suspiciune pe românii din Ucraina, cu atât mai mult cu cât Bucureștiul nu a dezavuat niciodată acțiunile acestui Alexei Albu din Odesa, un slujbaș de marcă al KGB-ului rebotezat FSB. Cam atât despre Ucraina, relațiile cu celelalte țări vecine nici nu contează, nici măcar cu Polonia, țara-soră, de care este legată etnic și istoric. Poate doar, într-un context oarecare, să conteze coordonarea politicii externe față de UE împreună cu Republica Moldova, cel mai mic vecin al său, dar de care o leagă ideea de integrare în Europa. După părerea mea, consider că după ridicarea vizelor obligatorii impuse de Europa cetățenilor ucraineni, inclusiv rusofonii din Lugansk sau Donetk vor deveni mai interesați de ideea de fi supuși Kievului mai degrabă decât Moscovei. În plus, fie și economic, Rusia nu va mai fi la fel de interesantă, devalorizarea continuă a rublei și prețul mereu în scădere al petrolului făcându-i pe analiștii moscoviți să recomande încetarea stipendierii la infinit a republicilor separatiste și nerecunoscute de nimeni, cu excepția Moscovei, din spațiul ex-sovietic.

Moldova, mon amour

Sau trebuia s-o spun în rusește? Nici aici nu voi insista prea tare, cu atât mai mult cu cât este vorba de un subiect în genere arhi-cunoscut publicului românesc. Atâta doar că sunt convins că și în anul care vine băieții de peste Prut vor continua politica duplicitară a celor două luntri, dar asta nu trebuie să ne deranjeze prea tare.
 
Chiar și noi, doar în ultimele două războaie mondiale, am fost la început aliați cu unii, pe urmă ne-am declarat neutri, am început războiul ca aliați ai celorlalți, l-am încheiat printr-o ieșire din decor aparentă, după care am reînceput ostilitățile ca aliați ai celorlalți si am terminat războiul ca învingători, dar de fiecare dată tratați ca niște învinși. De ce să ne deranjeze atunci că Moldova vrea să mai tragă niște bănuți de la Moscova? La urma urmei, rușii ne fac un serviciu, ne scutesc de niște bani pe care ar fi trebuit să-i plătim chiar noi. Lăsând gluma la o parte, este de așteptat ca inclusiv auto-proclamata Republică Nistreană să-și îndrepte mai mult atenția către Europa, mai ales că a intrat în vigoare Acordul de Liber Schimb.
 
Și aici, cred eu, va fi mai logic pentru ruși, ucraineni sau găgăuzi să pună mâna pe un pașaport moldovenesc și să plece să lucreze în spațiul comunitar. Deja, pașaportul rusesc este hârtie igienică. Într-un cuvânt, relațiile moldo-române vor avea vânt bun la pupa, dar depinde și de cel aflat la cârmă. Oricum, drumul Moldovei către Vest nu mai poate fi oprit. Consider, totuși, că unirea celor două țări nu este de actualitate și este irealizabilă în actualul context politic. Poate, peste 20 ani să se discute altfel. Deocamdată, pentru niciuna din părți această manevră extrem de riscantă nu este de actualitate.

Bulgaria și frații Asănești

Am avut și noi un Imperiu, acum exact 1000 ani, iar primii doi lideri de la Veliko-Târnovo au fost românași. Următorii doi, nu prea... Relațiile româno-bulgare au fost dintotdeauna legate de politica față de Turcia, noi fiind vasali, ei fiind sclavi. De altfel, această mentalitate a supraviețuit până în zilele noastre și o să mai reziste ceva vreme. Pentru Sofia, două au fost și sunt principalele direcții ale politicii externe. Turcia, pentru că acolo se află șeful, și Grecia, țara de unde le-a venit ortodoxia și de unde le-a fost inoculată ideea de rezistență. Este de așteptat ca bulgarii să nu se opună noului val de simpatie de care se bucură Turcia în Europa și că, în consecință, vor sprijini aderarea Turciei la Uniunea Europeană, visul dintotdeauna, dar mai mereu amânat al politicienilor de pe malurile Bosforului.
 
Nici Grecia, zic eu, nu se va opune aderării Turciei, chiar dacă va păstra rezerve serioase față de cei care au îngropat definitiv Bizanțul. Bulgarii au sentimente de inferioritate față de Serbia și față de România, țări care au fost mereu mai puternice și mai avansate și în fața cărora au suferit înfrângeri militare jenante și totale. De altfel, puțin a lipsit ca Regele Carol I să nu fie și regele bulgarilor. El nu a vrut acest lucru, bulgarilor li s-a părut atunci, în 1913, că o monarhie comună, după modelul austro-ungar, ar fi un factor de progres rapid pentru ambele țări. În fine, să mai spunem că rămâne de studiat politica bulgarilor față de Macedonia, țară pe care vecinii de la sud o consideră ca aparținând dintotdeauna Sofiei, iar macedonenii fiind, din punctul lor de vedere, doar niște bulgari care vorbesc limba cu un ușor accent. În fine, diferențele sunt mai mari decât cele dintre româna de la București și cea de la Chișinău, iar sârbii, în contra-partidă, susțin că limba macedoneană seamănă mai mult cu sârba decât cu bulgara. Pas de mai înțelege ceva! Am fost martor, acum niște ani, la Sofia, la un dialog între un sârb din Sarajevo și o bulgăroaică din Varna. Se înțelegeau fără probleme între ei, dar, din când în când, bulgăroaica îl punea pe sârb să-i spună semnificația unui cuvânt sau altul în franceză, deoarece nu cunoștea termenul. 

Marea Neagră

Am să închei cu o glumă. Mai exact, un citat din Iorga. "Marea Neagră este singurul nostru vecin bun". Dacă-mi permiteți, chiar dacă este un subiect inanimat, nici marea nu ne este prea prietenă. Am fost deunăzi la Eforie Sud și am văzut cu ochii mei cum marea ne fură din litoral. Culmea, chiar se mută frontiera! De fapt, este cel mai rău vecin al nostru! Și asta, bineînțeles, tot din cauza noastră, care nu avem barem bunul simț de a ne ocupa de plaje și de a stabiliza malurile mării. Păi, dacă era Marea Nordului, ca la olandezi, aveam plajă la București. Și, dacă olandezii erau pasivi ca noi, în Luxemburg se practica surfingul! Politica înseamnă TOT, inclusiv o minimă gândire în perspectiva imediată. Adică, următorii 10-20 ani ar trebui să fie o cunoscută a politicienilor de la București. Și nu numai în politica externă. Păi, ei nu știu cum vor vota o lege ordinară mâine, în plen, cum a putea ști ce se va întâmpla peste 20 ani?