Este aproape imposibil de a descâlci iţele unui fenomen pe cât de real pe atât de obscur, când cu un ochi îl poţi vedea ca pe o criză a refugiaţilor, iar cu celălat ca pe o veritabilă invazie.

 

Totuşi, nu este drept ca cineva să plătească oalele sparte de alţii! În fond, de ce ar trebui să înfrunte grecii, italienii, austriecii, germanii, suedezii, sârbii, croaţii, slovenii, bulgarii, ungurii, românii, europenii în general, exodul oriental datorat contrelor geo-politice dintre SUA şi Rusia din Orientaul Apropiat şi sălbăticiei unor grupări islamiste, care au reusit să-şi facă „ţară", ISIS, după jalnicul lor chip, pe deasupra altor ţări? De ce, bunăoară, ar trebui ca europenii să se cunune cu de-a sila, în pripă, cu oameni cu un etos deosebit?

O cununie fără de voie sau din interes nu va dura niciodată! Decât, după cum se vede, doar în megababilonia politico-economico-mediatică creată tot cu de-a sila de energiile globalizatoare în ultimele decenii. Megababilonie în care, datorită simplei apartenenţe la ea, poţi fi lovit în propria ţară şi casă chiar dacă n-ai fost părtaş, să zicem, la nicio «operaţiune» militară, geopolitică, de «democratizare» a unor ţări neascultătoare, cârdăsie în virtutea căreia o reacţie impotriva ta ar fi cât se poate de legitimă.

Matteo Renzi, şeful guvernului italian, declara că Europa „este născută pentru a doborî zidurile, nu pentru a le construi". Iată cum, într-o lume re-rostuită de ideologii, metafore, hiperbole si mijloace de persuasiune „sofisticate", a doborî ceva – fie ele şi ziduri – este mai bine decât a construi ceva… Desigur, Ungaria lui Orban nu i-a auzit naivitatea…

Dar, să le doborâm pe toate pentru a primi pe toţi refugiaţii şi suferinzii lumii, care se ridică la zeci de milioane de oameni?! Face cuiva vreun bine o asemenea deschidere necugetată într-o lume în care războaiele  şi crizele umanitare – Ucraina, Grecia, Siria etc. – curg neîncetat? Nu mai degrabă, aşa cum orice om cu scaun la cap ştie, soluţia constă în rezolvarea locală a conflictelor decât în transplantul de populaţii dintr-o parte în alta? Apoi, cât de mulţi refugiaţi – mulţi fără documente – poate „integra" Europa, aşa, dintr-odată? Răspunsul pare evident: nu prea mulţi, nu „milioane pe an" cum se avântă unii. „Măsura, domnule Renzi, măsura!" i-aş repeta parafrazat şefului guvernului italian celebrele cuvinte ale lui I.C. Bratianu adresate lui N. Iorga în Parlamentul României.

Apoi, pentru ucrainieni, europeni care n-au nevoie să treacă mările pentru a ajunge cu obstinaţie „Na Berlin!", de ce nu doborâm zidurile? Recunoaştem, ei n-au avut parte de decapitări televizate, dar de lunetişti tot au avut. Iar, şi pe acolo, teroarea încă bate; la fel cum bate şi sărăcia rămasă în urma „clarificărilor" de pe maidanul kievean.

Prin doborârea zidurilor nu deschidem doar hotarele ci si căile şi cărările, străzile şi bulevardele, zăvoarele caselor, bisericilor şi locurilor de joacă pentru copii, şi, mai ales, modurile de a fi ale popoarelor. Această deschidere brutală este şi va fi resimţită timp îndelungat, ca întotdeauna, de omul de rând şi nu de elitele de la Bruxelles care ne tot sfătuiesc să dăm jos zidurile în numele unui „nou umanism" european cu valenţe amorf-anistorice.

Nu încape nicio îndoială că, dacă s-ar dori, SUA singure ar putea stârpi în câteva săptămâni aceasta nou-născută „ţară" (ISIS – ce ironie, în mitologia egipteana Isis e chiar zeiţa căsătoriei!), cauza ultimă a exodului oriental, fiindu-mi peste putinţă de a crede că o posibilă „operaţiune ISIS" nu ar putea avea acelaşi „succes" precum cele din Libia lui Gaddafi sau din Irakul lui Saddam Hussein.

 

Hegemonul ştie însă de ce n-o face, noi nu (prea).

Ca oameni, ca europeni zămisliţi pe fundamente creştine recunoaştem năpasta care i-a lovit pe aceşti refugiaţi, fiind cu siguranţă toţi de acord că aceştia trebuie ajutaţi. Doar că o cununie neaşteptată, nedorită, de nevoie nu va dura. Divorţul iminent ar putea fi presărat de urlete, bătăi şi bocete. Europa are nevoie de răgaz şi de măsură în problema refugiaţilor. Pe aici nu se trece aşa.