Viitorul Uniunii Europene a fost un subiect controversat încă de când a început criza economică cu aproximativ un deceniu în urmă. Dar în ultimii ani au fost ridicate tot mai multe întrebări cu privire la intențiile acestei grupări politice, din moment ce Grecia aproape a ieșit din zona euro, iar Marea Britanie a ales să părăsească Uniunea Europeană definitiv. „Nu se pune problema dacă va dispărea uniunea, ci când se va întâmpla”, susțin euroscepticii, pe când omologii lor eurofili spun că „uniunea este ireversibilă”.

Ca toate invențiile politice, UE ocupă locul unei construcții trecătoare în istorie. Într-o zi va dispărea și va fi înlocuită cu altceva, sau va continua să existe cu numele, numai că va arăta și va acționa altfel decât Uniunea Europeană de astăzi. Este imposibil să știm exact când va avea loc această transformare sau cât de lung va fi procesul. Totuși există niște indicii referitoare la cum va apărea această nouă Europa și, poate și mai important, care va fi mijlocitorul schimbării. De fapt, actuala criză ar trebui să ne aducă aminte că în ciuda tentativelor de a domoli statul-națiune de-a lungul deceniilor, acesta rămâne cea mai puternică unitate politică din UE. Și după cum reiese în urma ultimului experiment de integrare a continentului, se pare că va avea un rol esențial în cursul evenimentelor ce vor avea loc în Europa.

Nu toate statele membre ale Uniunii Europene sunt egale. Pierderea unuia care aparține zonei euro, în comparație cu unul care nu se încadrează, de exemplu, reprezintă o amenințare mult mai mare pentru restul sistemului. Inițiativa Greciei de a părăsi zona euro în 2015 a fost probabil mai înspăimântătoare pentru Franța și Germania decât decizia Marii Britanii de a părăsi uniunea un an mai târziu. Cu siguranță ambele evenimente ar avea consecințe grave pentru UE, dar Grexit ar fi tulburat imediat temelia financiară a întregii zone euro. Consecințele Brexitului, pe de altă parte, se vor manifesta treptat.

Sprijinul pentru instituțiile Uniunii Europene de asemenea diferă de la țară la țară. Conform Pew Research Center, 72% dintre polonezi privesc UE pozitiv - o viziune pe care numai 38% dintre francezi o împărtășesc. Între timp, ultimul sondaj eurobarometric a adus sprijin zonei euro în proporție de 82% în Luxemburg, și de numai 54% în Italia. Euroscepticismul care străbate continentul a luat diverse forme ori de câte ori a avut ocazia: Frontul Național Francez pledează pentru părăsirea Uniunii Europene, în timp ce Mișcarea Cinci Stele a Italiei dorește să abandoneze numai zona euro. În același timp, din ce în ce mai multe partide politice moderate cer oprirea mișcării libere a funcționarilor și reintroducerea controlului vamal, chiar dacă continuă să facă parte din UE.

Aflată în mijlocul acestor diverse cereri și pusă în fața Grexitului și a Brexitului, UE este nevoită să ia în considerare faptul că fiecare țară are posibilitatea de a părăsi uniunea, și să se întrebe dacă ar trebui să li se permită acestor țări să rămână membre numai din anumite puncte de vedere. În timpul dezbaterilor de anul trecut pentru salvarea Greciei, unele țări susțineau că părăsirea zonei euro înseamnă și părăsirea UE. Altele au venit cu propunerea de a suspenda apartenența Atenei la zona euro, în același timp menținându-i poziția în gruparea politică continentală. Un an mai târziu, aceleași dezbateri au loc în privința Marii Britanii. Câteva state membre ale Uniunii Europene spun că accesul la piața Europei vine cu un preț - anume, acceptarea funcționarilor UE - pe când alții ar fi deschiși la găsirea unui compromis. Indiferent cum se vor desfășura discuțiile între Londra și Bruxelles în următorii ani, în cele din urmă va rezulta un model de abandonare a uniunii, care le-ar putea folosi și celorlalte state dacă vor vrea să se îndepărteze la rândul lor.

Desigur, aici mai apare o întrebare: de ce ar vrea aceste țări să părăsească UE sau vreo organizație care aparține acesteia, în primul rând? Răspunsul din nou depinde de fiecare. Unele state, sprijinite fie de un referendum popular, fie de aprobarea parlamentară, ar putea alege să plece în mod voluntar. Studii precum actualul barometru, conform căruia încrederea continentului în UE a scăzut drastic de la 57% în 2007 la 33% în 2016, sugerează posibilitatea ca referendumul Britanic să nu fie ultimul. Pe de altă parte, unele state ar putea fi eliminate din uniune, dacă nu vor mai fi capabile să accepte, din punct de vedere politic sau financiar, condițiile pentru a-și păstra apartenența la ea. (Atena, de exemplu, a luat o decizie înțeleaptă de a consemna la cererile creditorilor pentru a rămâne în zona euro.) Dar și alții s-ar putea îndepărta, pe măsură ce entitățile cărora aparțin se vor destrăma, fie în urma unei decizii consensuale, fie din pricina unei crize existențiale.

Țările care aleg să renunțe la apartenența lor la UE sau la instituțiile acesteia sunt cele care îi vor determina soarta. Probabil că organizația ar putea îngădui îndepărtarea Croației, dar nu ar suporta plecarea Franței. Mai este vorba și despre capacitatea numerică: îndepărtarea unei singure economii modeste nu ar pune Uniunea Europeană în pericol, dar retragerea în masă a mai multora cu siguranță ar face-o.

Anumiți factori politici și geografici vor influența șansele statelor membre de a se retrage într-o zi din gruparea politică continentală. O mare parte din populația eurosceptică ar putea pune presiune asupra guvernului astfel încât acesta să opteze pentru părăsirea Uniunii Europene, sau ar încuraja politicienii să o facă, cu scopul de a atinge niște cote mai înalte. Țările cu o economie puternică sau cu o locație strategică pe continent și-ar putea folosi avantajele pentru a obține un acord de ieșire din UE mai bun - sau pentru a pretinde concesiuni de la Bruxelles în schimbul rămânerii în uniune. În același timp, cele cu o economie mai redusă s-ar putea să nu prea aibă de ales, din moment ce vor cauza primele noi crize ale UE.

La urma urmei, statele membre pot fi divizate în patru categorii, în funcție de probabilitatea și de urmările depărtării lor de uniune.

În ultimii ani, câțiva dintre cei mai aspri critici ai UE au fost membrii din centrul și estul Europei, care nu aparțin zonei euro. Multe din aceste țări privesc uniunea ca un acord între state, care ar trebui să-și păstreze supremația, fapt pentru care își apără puterea națională astfel încât să nu fie accesibilă Bruxelles-ului. Ungaria și Polonia îndeamnă la opunerea rezistenței față de o integrare europeană mai profundă, dar state precum Republica Cehă, România și Bulgaria au devenit la fel de sceptice cu privire la zona euro și la propunerile de a spori autoritatea Bruxelles-ului.

Nu se poate spune că aceste țări sunt doritoare să dezerteze. Toate primesc ajutorul și subvențiile UE și privesc aderarea la UE ca pe o cale de a-și moderniza economia și de a atrage investiții străine. Unii chiar privesc uniunea ca pe o garanție a protecției vestice împotriva agresiunii rusești. În plus, majoritatea alegătorilor din regiune încă susțin că vor să rămână în UE.

Totuși, statele din Europa centrală și estică nu vor ezita să-și susțină drepturile și să sprijine instituțiile mai nedezvoltate ale Uniunii Europene. Opoziția lor față de integrare va face ca mișcările eurosceptice să ia amploare de-a lungul continentului încercând să renegocieze cu Bruxelles-ul. În timp, retorica persistentă anti-UE ar putea stârni forțele naționaliste și populiste din regiune, ceea ce va constrânge statele să ia decizii contradictorii propriilor țeluri strategice.

Prin comparație, țările de la periferia zonei euro au tendința de a sprijini integrarea europeană în continuare, deși fac și ele parte dintre cele mai vulnerabile din punct de vedere economic. Aceste state, printre care Grecia, Portugalia și Spania, se bazează pe subvențiile UE și pe fondurile de dezvoltare ca să rămână la suprafață. Vor continua să sprijine integrarea continentală atâta timp cât vor primi ajutor financiar pentru economia lor scăzută.

Regiunea a avut propriile sale reclamații cu privire la UE, dar cele mai multe dintre ele nu au apărut decât după ce a început criza financiară - și măsurile de austeritate ce au urmat. Chiar și atunci, aceste țări au sprijinit, în locul naționalismului de dreapta care s-a manifestat în alte privințe, partidele de stânga care voiau nu să limiteze granițele sau să restricționeze imigranții, ci să sporească datoriile pentru consum și restaurare. (Naționalismul de dreapta a apărut într-o oarecare măsură în Grecia, dar nici pe jumătate tot atât de dramatic precum în nordul Europei.)

Statele de pe marginea sudică a zonei euro s-ar putea retrage la un moment dat. Dar dacă asta se va întâmpla, va fi mai degrabă un răspuns la o criză neașteptată decât o decizie planificată. Deși aceste țări au viziuni similare asupra imaginii pe care cred că o va avea UE în viitor, slăbiciunea lor politică și economică nu le va permite să formeze o alianță eficientă cu ușurință, și nici să preia controlul asupra procesului de luare a deciziilor în cadrul uniunii. Și pe măsură ce creșterea insuficiențelor, lipsurile financiare, marile datorii și rata de șomaj ridicată continuă să ia amploare, aceste țări, care au fost pro-Europa în mod tradițional, ar putea începe treptat să se răzvrătească împotriva grupării politice.

Cu cât se apropie mai mult euroscepticismul de nucleul economic și politic al continentului, cu atât va crește pericolul pentru uniune. Țările din nordul Europei precum Austria, Finlanda și Olanda se numără printre cele mai bogate și mai disciplinate fiscal. Nu numai că aceste state sunt foarte preocupate să-și protejeze prosperitatea națională de sudul Europei, dar și dețin partide eurosceptice puternice care doresc să-și apere supremația de interferența instituțiilor UE. Acestea fiind spuse, mai au și un stimulent, având în vedere că se bazează, din punct de vedere economic, pe exporturi, pentru a-și proteja piața externă - care aparține în mare parte Uniunii Europene.

Țările din nordul Europei tind să-și coordoneze acțiunile cu cele ale vecinilor și cu marile puteri. Există o posibilitate mai mare ca ele să opteze pentru reforma continentală sau pentru crearea unor grupări politice regionale decât să riște să fie separate în urma acționării unilaterale. Deși state precum Danemarca sau Suedia nu aparțin zonei euro, sunt similare cultural și ideologic omologilor din nordul Europei și ar putea să li se alăture într-o zi pentru o substituire regională a uniunii. Discuțiile despre formarea unei „zone euro nordice” sau a unui „Schengen nordic” au devenit ceva obișnuit în această parte a Europei.

Totuși, Lituania, Letonia și Estonia sunt un fel de excepții. S-au alăturat Uniunii Europene și zonei euro, apropiindu-se de vest cât mai mult cu putință, pentru a descuraja agresiunea rusească. Ca și domiciliu pentru cele mai importante instituții UE, Belgia este și ea separată de vecinii ei din nordul Europei, iar politica regională are de regulă prioritate în fața efortului național de a diminua influența uniunii. Este puțin probabil ca vreuna din aceste țări să părăsească UE sau zona euro din proprie inițiativă, deși ar putea deveni membre ale alianței nordice în cazul în care uniunea se va destrăma.

Dacă statul-națiune va fi mijlocitorul inițial pentru viitoarea transformare a Uniunii Europene, e de la sine înțeles că cele mai prețioase state membre ale uniunii - Germania, Franța și Italia - vor fi în prim-plan.

Italia a privit UE din punct de vedere istoric ca pe o modalitate de a se lega de vecinii nordici mai prosperi și de a menține unitatea țării. Dar în ultimul deceniu, italienii au devenit unii dintre cei mai eurosceptici cetățeni de pe continent, mulțumită datoriilor uriașe și instabilității politice. Italia este, așadar, una dintre acele țări care vor folosi cel mai probabil amenințarea abandonului ca să sforțeze concesiuni din partea Bruxelles- ului. Roma deja a recurs la argumentul „too big to fail” de-a lungul negocierilor cu UE, și probabil că viitoarea administrare italiană va face același lucru. Dar pe măsură ce Europa continuă să se divizeze, fiecare amenințare va deveni, pe rând, și mai periculoasă decât cea precedentă.

Între timp, Franța și Germania dețin cheia spre viitorul Uniunii Europene. Chiar și numai ideea că una dintre ele ar putea părăsi uniunea sau zona euro riscă să declanșeze o intervenție structurală masivă. În aceleași circumstanțe, dacă cele două țări ar continua să facă comerț ar fi suficient pentru a menține UE - sau cel puțin o versiune a ei. Dar atât Franța, cât și Germania se confruntă cu un paradox: trebuie să mențină un front comun din motive strategice, dar interesele naționale ale fiecăruia continuă să le despartă.

Atât ca națiune mediteraneană, cât și a Europei de Nord, Franța este prinsă între dorința de a-și proteja economia și nevoia de a-și menține alianța cu Germania. Parisul tinde să sprijine măsurile pentru protecție și pentru împărțirea riscurilor, având și toleranță ridicată față de inflație. Pe de altă parte, Berlin preferă să evite politica ce îi amenință prosperitatea, și să-și asume riscul creat de economia redusă a Europei de Sud. Germania ar accepta alternativa Franței numai în cazul în care Berlinul ar căpăta și mai mult control asupra politicii fiscale a vecinilor - ceea ce mulți ar considera inacceptabil. Dintre cele două, probabil Franța va fi prima care va solicita restructurarea UE din cauza creșterii rapide a naționalismului și mai lente a economiei. Dar Germania, blocată în propriile interese naționale, ar întâmpina dificultăți în a ajunge la un compromis.

În acest moment, nu este deloc imposibil ca statele membre ale Uniunii Europene să găsească un consens asupra viitorului lor. Ca să fie și mai unite, statele ar trebui să se compromită în niște chestiuni de neclintit. Alternativa - anularea integrării europene - câștigă tot mai mult teren, dar odată cu ea vine și posibilitatea dezmembrării integrale a uniunii. Statele membre ar putea într-un fel să aleagă calea de mijloc, și să lase lucrurile așa cum sunt, dar chiar și pasivitatea vine cu un preț, iar gruparea politică deja dezechilibrată ar putea întâmpina necazuri și mai mari.