Presupusul atac chimic de la Douma, pe care Occidentul îl atribuie guvernului sirian al lui Bashar al-Assad, ridică din nou, pentru a câta oară, problema „liniei roșii”.  Americanii au o adevărată tradiție a teoriei încălcării așa numitei „linii roșii”, încă din 2003. Când a fost folosită ca pretext de administrația Bush înainte de inavadarea Irakului, pe motiv că regimul Saddam deține arme chimice.


Ideea a fost preluată în august 2012 de președintele Barack Obama, care a declarat că utilizarea armelor chimice de către regimul de la Damasc ar reprezenta pentru Statele Unite o „linie roșie”, în funcție de care avea să se decidă  intervenția militară în Siria. „Am fost clar cu regimul Assad și cu alți actori regionali”, spunea atunci președintele american, subliniind că „pentru noi este o linie roșie dacă vedem că se deplasează sau folosesc arme chimice. Acest lucru mi-ar schimba calculele și ar modifica ecuația”.

ImunoMedica


Nu pune nimeni în discuție gravitatea recurgerii la arme chimice asupra populației nevinovate, însă problema care s-a pus a fost aceea că teoria liniei roșii i-a servit lui Obama pentru a-și apăra imaginea de intervenționist umanitar și de apărător al drepturilor populației civile din Siria, în ciuda faptului că războiul din Irak și arsenalul inexistent al lui Saddam continuă și azi să apese asupra SUA.


Linia roșie a lui Obama

În august 2013, un presupus atac chimic ar fi avut loc în Ghouta de Est, atacul fiind pus pe seama, atunci ca și acum, regimului președintelui Bashar al-Assad. Imaginile cu sute de morți, puși la rând în cearșafuri albe mortuare, copii, femei, tineri și bătrâni laolaltă, au îngrozit lumea întreagă. Imaginile erau șocante și păreau mai dure decât orice fusese văzut până atunci în conflictul sirian, dintr-o zonă agricolă,  la est de Damasc, controlată  de islamiști. La vremea respectivă, Frontul Islamic, susținut de Arabia Saudită, a acuzat guvernul că a gazat copii. Obama, după anunțul unui atac militar iminent împotriva Damascului, a decis în cele din urmă să nu intervină. A fost alegerea potrivită deoarece, ulterior, Institutul de Tehnologie din Massachusetts a publicat un raport intitulat „Posibilele implicații ale erorilor serviciilor de informații americane privind atacul chimic din Siria, din 21 august 2013”.


Potrivit acelui raport, de fapt, raza rachetei rudimentare găsită de inspectorii ONU nu putea fi mai mare de doi kilometri și, având în vedere harta forțelor aflate pe teritoriul sirian la data de 30 august, zona din care fusese lansată racheta era controlată de rebelii jihadiști. O versiune confirmată de ancheta desfășurată și de laureatul Premiului Pulitzer Seymour Hersh, care atribuise rebelilor anti Assad atacul chimic din Ghouta de Est, din august 2013,  și nu guvernului sirian.  Mai mult, citând surse din CIA, Hersh afirma că în spatele acelor evenimente atribuite regimului Assad s-au aflat grupări extremiste și serviciile speciale turce.

La scurtă vreme,  fostul congresman, Dennis Kucinich, declara: „Washingtonul a fost indus în eroare în cazul folosirii armelor chimice în Siria, pentru a provoca o operațiune militară. „Atunci când președintele SUA, Barack Obama, a trasat linia roșie, fiecare provocator, care a dorit ca americanii să se implice, a obținut un stimul pentru continuarea activității. Fără îndoială că Statele Unite au fost induse în eroare și cred că, în cele din urmă, președintele Obama și-a dat seama de acest lucru. De aceea a hotărât să nu acționeze”.
 
Linia roșie a lui Trump

Linia trasată de Obama a fost urmată de Washington și după venirea lui Donald Trump la Casa Albă. În urmă cu un an, la 7 aprilie 2017, președintele american a ordonat marinei SUA să lanseze 59 de rachete Tomahawk asupra bazei aeriene siriene de la care s-a presupus că guvernul sirian ar fi lansat un atac chimic asupra orașului Khan Shaykun. Imaginile cu zecile de victime gazate de „dictatorul” Assad au făcut din nou înconjurul planetei și au provocat reacțiile dure ale Occidentului. Chiar dacă o serie de experți din serviciile de informații susțineau că
nu există nicio certitudine că Assad ar fi fost responsabil pentru atacul de la Khan Shaykhun. După cum scria Seymour Hersh într-un articol publicat în Die Welt, Trump a ordonat atacul „fără să vorbească cu nimeni. Cei responsabili de planul respectiv au cerut apoi CIA să spună dacă au dovezi că Siria dispune de gaz Sarin undeva,  într-un aeroport din apropierea orașului Khan Shaykhun. Răspunsul primit a fost că serviciile americane de informații nu aveau nicio dovadă de acest gen pentru a da vina pe Assad”.

Opțiunea militară pe masă

În următoarele 11 luni, au existat alte „n” atacuri chimice atribuite de SUA și de statele occidentale Damascului, fără însă ca Washingtonul să răspundă în vreun fel. Până zilele trecute, când ONG-ul medical Sirian American Medical Society, Căștile Albe (forțe de securitate în zona rebelă din Ghouta orientală) au anunțat că 48 de persoane au murit în atacul cu gaze toxice lansat sâmbătă asupra localității Douma, ultimul punct întărit al forțelor anti-Assad din enclava respectivă situată la porțile Damascului.

Iar Trump a revenit la amenințarea privind pedepsirea regimului Assad și a aliaților săi, Iran și Rusia.  Conform unor speculații citate de presa americană, un nou raid asupra vestului Siriei ar urma să aibă loc la o săptămână după ce președintele american anunța că va retrage trupele americane din Siria. Opțiunea militară rămâne, așadar, pe masă, fiind confirmată în ultimele ore de secretarul american al Apărării, James Mattis, care a afirmat că „trebuie să înțelegem de ce armele chimice sunt încă în uz. Rusia a fost garantul eliminării întregului arsenal chimic și, prin urmare, trebuie să colaboreze cu aliații și partenerii noștri, începând cu cei din NATO și până la Qatar, pentru a rezolva această problemă”.

Acum, rămâne de văzut dacă Trump va pune în practică amenințările, deși nu există nicio dovadă a responsabilității lui Assad în episodul Douma. Mutarea președintelui american este cu atât mai importantă cu cât coincide cu pașii făcuți  săptămâna trecută, de Rusia, Turcia și Iran în privința împărțirii zonelor de influență din Siria, în urma reuniunii celor trei șefi de stat, de la Ankara.