De mai bine de 40 de ani scena politică a Spaniei a fost dominată de două partide, partidul Popular și partidul Socialist, care se succedau unul pe altul la putere. Ultimele alegeri determinant din 20 decembrie 2015 au au adus o slăbire importantă a acestor forțe politice tradiționale și ascensiunea unor noi partide disidente. Astfel, Partidul Popular, având în frunte pe Mariano Rajoy, a obținut procentele cele mai scazute din 1993 (28,72% din totalul de voturi și 123 de catedre dintre cele 350 ale Parlamentului, față de 44,6% din voturi și 186 catedre în 2011), în timp ce Partidul Socialist condus de Pedro Sanchez a înregistrat cel mai prost rezultat din istoria sa  (22% din totalul de voturi și 90 de catedre, față de 28,73% din voturi și 110 catedre la alegerile precedente din 2011). 

Ascensiunea partidului de stânga Podemos având în frunte pe Pablo Iglesias, produs al așazisei mișcări a „indignaților”, precum  și a partidului de centru-dreapta Ciudadanos condus de Albert Rivera (susținut de o parte din mijloacele de informare în masă), pe locul al treilea și respectiv al patrulea cu procente înalte (20,6% din voturi și 69 der catedre și respectiv 14% din voturi și 40 de catedre), arată sfârșitul celor patruzeci de ani de sistem bipartid și marchează o nouă perioadă pentru Spania.   

Acest rezultat, desigur, se datorează într-un grad foarte mare crizei financiare care afectează Europa. Politica antipopulară de austeritate care a fost aplicată cu fidelitate de către Mariano Rajoy în ultimii patru ani, în combinație cu scandalul corupției izbucnit în legătură cu partidul său, au modificat harta politică a Spaniei conducând la apariția unei cadru nou tetrapartit.  

Noua realitate parlamentară, unde nici unul dintre partide nu are majoritatea absolută, conduce inevitabil la un guvern de coaliție preferat după cum se vede de cea mai mare parte a spaniolilor sau la un nou scrutin. După patru ani de guvernare cu majoritate puternică, Spania se confruntă, în prezent, cu perspectiva instabilității politice care amenință și celelalte state europene, dat fiind că alianțele guvernamentale fragile și partidele tradiționale care au dominat pe scena politică a acestora timp de zeci de ani, resimt intens efectele presante ale  recesiunii financiare îndelungate și a valului imigrației ce sporește.    

Noul guvern spaniol, când va rezulta, cu sau fără alte noi alegeri, se va confrunta deîndată cu probleme deosebit de grave și provocări. Cu toate că această economie europeană a ieșit din recesie și a intrat pe drumul redresării, vor fi necesari ani mulți fără regrese, pentru recuperarea terenului pierdut. În caz contrar, dacă economia spaniolă va da înapoi din nou, această redresare temporară va semăna cu pasul suspendat al berzei.  

Țara este a doua ca procent al șomajului (21,18%) în Zona Euro, după Grecia, numărul șomerilor spanioli depășind cinci milioane de oameni. Sărăcia crește zilnic amenințând cu dezagregarea structurile sociale ale țării. „Sărăcia este cea mai crudă formă de violență” declarase cândva Mahatma Ghandi. Prin aplicarea politicii neoliberale extreme sporește continuu decalajul între bogați și săraci. Un procent de 22,2 din gospodării, în baza ultimelor date cunoscute ale Institutului Național de Statistică (INE) din Spania, în anul 2013 trăiau sub pragul de sărăcie, adică cu un venit mai mic de 60% din venitul mediu național disponibil.

 

Mulți cetățeni trăiesc astăzi fără căldură și fără energie electrică, nenumărate familii se confruntă cu pericolul de a fi evacuate fără a avea o altă locuință (34.680 prime case, adică 95 pe zi, au fost sechestrate în 2014 de bănci pentru a fi vândute conform INE), mulți pensionari nu–și pot plăti medicamentele. Deasemenea, mai mult de unu din trei copii, sau 2,6 milioane, se confruntă în prezent cu pericolul sărăciei și al izolării sociale, conform datelor recente ale Comisiei Europene. Procentele înalte ale șomajului pe termen lung combinate cu reducerile drastice ale cheltuielilor pentru sănătate și învățământ au dus mai multe familii și copii în sărăcie în ciuda redresării economice. 

Datoria publică prezintă o tendință de sporire continuă și în baza ultimelor date oficiale se ridică la 98,8% din PIB apropiindu-se de nivelul înalt de 100% pe care l-a atins sau l-a depășit în anii 1900 și 1909. Economia informală (neagră) este calculată la 25% din PIB și anume 235 miliarde de euro care nu au fost declarate, lipsind astfel statul spaniol de resurse financiare foarte importante.  

În același timp noul guvern spaniol va avea de întâmpinat problema arzătoare a Cataloniei. Ascensiunea la președenția Cataloniei a separatistului Carles Puigdemont, care va fi însărcinat cu demararea procedurii secesiunii, constituie un sunet răsunător de pericol. „Trebuie să începem procedura de creare a unui stat independent în Catalonia, așa încât hotărârile guvernului catalan să fie suverane” a declarat duminică, 10 ianuarie 2016 sub ovațiile deputaților, cu câteva ore înainte ca parlamentul catalan să-l aleagă șef al guvernului local și succesor al lui Artur Mas.  

Efectele imediate ale declarării unilaterale a independenței Catalonei, care este cea mai bogată zonă a Spaniei cu un produs de aproximativ 200 miliarde euro, vor fi fără îndoială deosebit de dureroase: fără Catalonia, Spania va pierde 16% din populație, 25% din exporturi și 19% din PIB conform OCDE. 

Peste 586.000 întreprinderi au sediul în Catalonia, dintre acestea 2.150 întreprinderi mari cu peste 200 de muncitori fiecare cum sunt Gas Natura și colosul  producției de îmbrăcămite Mango. În Catalonia se află și fabrica grupului Volkswagen care produce autoturismele firmai Seat.  

Barcelona, dealtfel, constituie cu mare diferență prima destinație turistică în întreaga țară și una dintre atracțiile de vârf din lumea întreagă, cu venituri nete imense de pe urma activității de turism. În același timp, atât în domeniul comercial cât și în cel industrial, Barcelona constituie poate cel mai important pilon al economiei spaniole.   

 

Tendința de secesiune a Cataloniei, trebuie să subliniem în acest punct, a luat naștere și a crescut ca urmare a pliticii de austeritate impusă de Bruxelles și Berlin Spaniei și desigur Zonei Euro în totalitate. Acesta este și motivul principal pentru care catalanii doresc să devină cel puțin autonomi. Doresc să aibă legi proprii iar taxele lor să nu plece la Madrid, pentru a plăti programele de austeritate. Motivele riftului ce se întrevede sunt deci întâi și înâi de ordin  financiare.  

În concluzie, politica de austeritate extremă a dăunat vizibil și în grad deosebit de înalt Spaniei la fel ca și celorlalte țări ale Zonei Euro. Este necesară deci, din partea noului guvern spaniol care se va afla la o răscruce de drumuri istorică, conceperea unei politici clar progresiste, bazată pe remodelarea constituției, în sensul unor reforme sociale concrete populare, stopării privatizărilor necontrolate afectate printre altele și de lipsa transparenței, precum și pe protecția primei case pentru păturile sociale cu venituri scăzute. Este de asemenea necesară combaterea efectivă a evaziunii fiscale și a criminalității financiare dar și restructurarea oportună a modelului de producție și atenuarea importantă a marilor dezechilibre structurale, cum sunt șomajul, deficitul bugetar și datoria publică.