M-am întrerupt din traducerea pentru ActiveNews a unui articol de Jacob Hornberger despre operațiunea CIA de demitere a lui Donald Trump pentru a nota, sub imperiul momentului, câteva gânduri la cald despre ceea ce pare a fi abandonarea kurzilor sirieni în mâinile dușmanilor lor de moarte, turcii – o primă consecință importantă a retragerii anunțate de președintele Trump a militarilor americani din Siria.

Mai întâi, prezența americană în Siria este ilegală după toate regulile dreptului internațional. Guvernul de la Damasc nu a solicitat-o, nu a admis-o și o denumește constant „invazie” și „ocupație”. Așa încât orice diminuare, retragere, evacuare nu poate fi decât salutată ca un pas înainte către restabilirea echilibrului natural al forțelor din zonă. 

Apoi, trebuie distins (ceea ce e dificil pentru cei formați la școala orbitoarei adulații față de Occident) cine din establishment-ul politic internațional este animat de îngrijorare sinceră față de soarta kurzilor din NE Siriei și cine doar o mimează. În ce privește grupul de bandiți și criminali cunoscut drept „neocons”, aceștia ar putea cel puțin să învețe să mintă mai credibil. Dezastrul din Siria (Irak, Libia, Yemen…), hecatombele de morți, epurarea etnică a creștinilor, enorma suferință umană și cel mai mare val de refugiați de după 1945 li se „datorează”. Fără ambițiile lor satanice de putere nelimitată, fără doctrina excepționalismului, fără comisioanele grase oferite pentru vânzările de armament sau pentru conductele de gaz din Qatar care ar fi trebuit să traverseze Siria pe drumul spre Europa, Siria ar fi rămas o țară relativ liniștită și prosperă, multietnică și multiculturală. N-ar fi existat nici Statul Islamic, o creație a Turciei după o rețetă a CIA-ului. Deci Hillary „we came, we saw, he died” Clinton, Pompeo, Lindsay Graham, până de curând McCain, laolaltă cu toți aliații lor din complexul militaro-industrial nu dau un scuipat pe viața niciunui om care nu e rudă sau partener cu ei. 

Nu mai departe de anul trecut, grupuri teroriste susținute de Turcia au reocupat orașul Afrin, ocazie cu care au „curățat” etnic zona de toți locuitorii kurzi și de minoritățile arabe, fără ca vreunul din ultragiații de azi să zică nici miau.

Necazul neocon-ilor nu e soarta kurzilor, ci faptul că aceștia, siliți de împrejurări și părăsiți de „aliatul strategic”, au încheiat, în urmă cu doar o oră (20.00, duminică 13 octombrie) ceea ce trebuia să facă de la bun început: o alianță cu armata națională (Armata Siriană Arabă) contra agresorului turc, aflat în plin angajament ofensiv. Deja convoaie ale armatei siriene (care în mod evident așteptau ordinul cu cheia în contact) sunt în drum spre provinciile de graniță cu Turcia. Armata vizează să ocupe în 24-48 de ore toată zona, inclusiv orașele majore (Manbej, Kobani, Shiekhmaqsoud, Qamishly și Hasakeh) iar kurzii se vor retrage, deocamdată, în spatele liniilor armatei pentru regrupare. Administrația autonomă kurdă a NE Siriei a confirmat deja printr-un comunicat înțelegerea și frontul comun – la propriu și la figurat.

Astfel, guvernul de la Damasc va reocupa ultima zonă a țării rămasă în afara controlului său, întâmplător și cea mai bogată în resursele naturale esențiale: petrol și gaze naturale. Restabilirea controlului asupra Kurdistanului sirian ar pune capăt definitiv aventurii politico-militare de schimbare de regim și ar reface unitatea unei țări sfâșiate de un conflict îngrozitor care durează de 8 ani – pornit, repet, exclusiv din vina și cu sprijinul nemijlocit al Turciei lui Erdogan și al administrației Obama. 

Kurzii, hăituiți destul de-a lungul istoriei, mândri și aspri dar și orgolioși și naivi, sunt pierzători clari ai acestui episod. Kurzii plătesc acum prețul încăpățânării de a refuza să negocieze cu guvernul țării lor, cu care e adevărat că relațiile au fost departe de a fi optime, și al naivității de a se încrede pentru obținerea mult-doritei autonomii și pentru o iluzorie protecție într-o armată străină, dintr-o țară aflată la mii de km distanță și dintr-o civilizație ai cărei lideri îi consideră buni doar de bartere politice. 

 

Sperăm că acest preț nu va fi unul dramatic. Deja încheierea acordului cu guvernul de la Damasc este un semn bun. După restaurarea păcii, va fi vreme și de negocieri de drepturi și libertăți. 

Cât despre noi, ce să spunem? Că suntem în ingrata poziție de a avea ca aliat major în NATO chiar Turcia agresoare, dar și că destinul nostru militar e la fel de legat de cel al Americii ca și cel al kurzilor. Sperăm doar să nu avem parte de aceeași soartă ca ei, când vremea adevărului va sosi. Nu de alta, dar noi nu avem cărui Damasc să îi cerem ajutorul. 

Titlul pe care l-am dat acestor scurte note, „Tempora mutantur, nos et mutamur in illis”, înseamnă în latină „Vremurile se schimbă, iar noi odată cu ele”. Intenționam să pun un altul, dar, în ultimul moment înainte de a trimite spre publicare, am dat peste o postare Twitter pe care o atașez mai jos și care m-a dus cu gândul la această cugetare venită din vremea Reformei. 

Într-adevăr, umanitatea se află azi tot în fața unei „reforme”. Asta pentru că nimic nu este veșnic. Nici măcar imperiile. Ar fi grozav dacă vremelnicii conducători ai României nu ar uita asta. Altfel vom fi din nou, a câta oară în istorie, nu cu fundul în două luntri, ci... căzuți între două scaune. 

Mâine, articolul lui Hornberger.