Sub o dictatură militară, respectul față de drepturile omului ar fi fost cel puțin la fel de scăzut ca sub Erdogan, iar soarta kurzilor cel puțin la fel de rea.

Deci diferența ar fi fost doar cea dintre un autoritarism democratic și un autoritarism nedemocratic. Ca atare, cum trebuie înțeles acest conflict dintre populismul neluminat și despotismul luminat (de licurici)?
Două aspecte esențiale trebuie reținute aici:

1. Turcia nu este, asemeni României, o țară guvernată de Ambasada SUA de la Ankara. Ci un actor regional puternic și îndărătnic, care a negociat dur și a jucat foarte abil, iar deseori complet cinic, cartea interesului național. Recent, Turcia a virat brusc spre Rusia dând semne că, forțată de realitatea neplăcută de pe teren, e gata să-și redefinească relațiile cu vecinii și să-și reconsidere rolul în cadrul războiului civil sirian.

2. Până nu demult, în Turcia clericii aveau voie să umble pe stradă doar în haine civile, nu și în veșminte religioase, sau echivalentul islamic al sutanei (am impresia că această lege s-a abolit, pentru că azi-noapte vedeam pe stradă imami cu turban pe cap). De asemenea, femeile care ocupau funcții publice și cele care studiau în universități nu aveau voie să poarte vălul islamic. Astăzi, din contră, devine tot mai greu să te afișezi public în straiele pestrițe și multicolore ale cultului LGBTQ.

Cel mai probabil, punctul 2 nu reprezintă motivul, ci pretextul tentativei de lovitură de stat de noaptea trecută, precum și explicația valului de entuziasm cu care a fost întâmpinată respectiva manevră - soldată totuși cu moartea a peste o sută de civili neînarmați care au ieșit în stradă să-și apere votul - de unele dintre cele mai democrate și mai luminate elemente ale societăți românești și globale. Dacă excludem ipoteza diletantismului în formă pură, căruia i-au căzut pradă niște aventurieri, motivul pentru cele întâmplate aseară este reprezentat de punctul 1.
Restul e gargară.

În fine, după părerea mea, balanța a fost înclinată de ieșirea masivă și curajoasă în stradă a electoratului lui Erdogan, lucru care în România nu s-ar fi întâmplat niciodată, în caz că i-ar fi trecut cuiva prin cap să ne izbăvească prin metode similare de dictatura majorității pontocrate și homofobe. Cred că acesta a fost elementul surpriză, la care puciștii nu s-au așteptat, și care i-a făcut în cele din urmă să dea înapoi, atunci când și-au dat seama că riscă să iasă urât de tot.

Oricum ar fi, chiar și după ce s-a întrerupt tăcerea strategică a Marelui Licurici, iar jubilația inițială a campionilor despotismului luminat a început să se dezumfle, CNN-ul continua să afișeze pe prima pagină o fotografie foarte sugestivă. Nu, nu era, ca în decembrie 1989, cu protestatari cu înfățișare romantică, ce înfruntau în stradă gloanțele aparatului represiv comunist, visând la o Românie integrată în spațiul euro-atlantic. Ci era cu niște tineri militari cu chipuri dârze, care făceau de strajă în jurul unei statui a lui Mustafa Kemal Ataturk, pe care se cocoțase un cetățean cu steagul Turciei în mână.

Adică armata apără minoritatea luminată de bezna hoardelor islamiste.
Le mulțumesc anticipat tuturor celor care vor interveni prin comentarii în care mă vor acuza de simpatii față de Erdogan, cu toate că nu țin minte să fi scris în viață mea ceva de bine despre personajul respectiv. Oricum, e clar că individul va ieși mult întărit din acest puci eșuat, regimul va deveni și mai represiv, inclusiv la adresa acelor organizații democratice care au demonstrat prin ce metode înțeleg ele să sprijine democrația, și că la rigoare, aceasta a devenit o denumire goală de conținut în spatele căreia nu se mai ascunde decât conflictul dintre stăpânii planetei și niște satrapi locali mai mult sau mai puțin rezistenți la mazilire.