Cu șase luni în urmă, secretarul de stat John Kerry a desemnat în mod oficial Statul Islamic ca fiind responsabil pentru genocidul împotriva creștinilor, yazidiților și a altor grupuri vulnerabile din zone aflate sub controlul ISIS în Siria și Irak. Deci de ce a încredințat administrația Obama, supraviețuirea acestor oameni - și încă mult ajutor american - unei instituții dezechilibrate de la ONU care, întocmai ca organizația mamă, nici măcar nu a recunoscut că genocidul există, se întreabă Nina Shea, director al Centrului pentru Libertate Religioasă la Institutul Hudson, în The Wall Street Journal.

Departamentul de Stat susține că ajută minoritățile religioase care au emigrat, alături de alte milioane de sirieni și irakieni aflați în deplasare. În primul rând, America a redirecționat peste jumătate din cele 5,6 miliarde de dolari alocate sirienilor în 2012, către ONU, ca ajutor umanitar. Totuși, principala agenție ONU în sprijinul refugiaților, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR), marginalizează creștinii și celelalte ținte ale ISIS-ului prin două programe cruciale: adăpostirea refugiaților în regiune și restabilirea refugiaților sirieni peste hotare.

De exemplu, programul extins al administrației Obama, pentru refugiații din Siria, depinde de recomandările UNHCR. Totuși, supraviețuitorii genocidului din Siria au fost dezavantajați substanțial. Baza de date a statului arată că dintre 12.587 de refugiați sirieni recunoscuți de către SUA în anul financiar ce s-a încheiat pe 30 septembrie, numai 68 erau creștini și 24 erau membrii ai sectei yazidiților. Asta înseamnă că 0,5% erau creștini, deși se credea că ar fi 10% din populația siriană. În 2015, din 1.682 sirieni recunoscuți, 30 erau creștini, iar yazidiți nu existau.

Fiind întrebat despre aceste numere la ședința Senatului din 28 septembrie, secretarul de stat adjunct Simon Henshaw a declarat că numai 1% dintre refugiații sirieni înregistrați sunt creștini. Acest lucru nu prea corespunde estimării conform căreia jumătate de milion de creștini sirieni - un sfert din comunitate - au emigrat, după cum a înștiințat patriarhul catolic sirian Younan în august.

Funcționarii departamentului de stat fac diverse speculații conform cărora creștinii nu vor să se înregistreze pentru a se restabili în străinătate, sau sunt în așteptare, în urma a sute de mii de musulmani suniști care au părăsit Siria mai înainte.

Mai există dovezi potrivit cărora problema se află în interiorul UNHCR. Citând din rapoartele a multor creștini în deplasare, unul din ianuarie, aparținând serviciului catolic de știri, vorbește despre refugiații creștini din Liban: „Opțiunile de evadare par a fi fără speranță din moment ce refugiații se plâng că membrii Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați nu le mai urmăresc cazurile după interviul inițial.” Acest eșec ar putea fi un alt exemplu pentru care raportul 034 din aprilie 2016 al Diviziei Audit Intern ONU a mustrat UNHCR pentru administrare nesatisfăcătoare.

La o conferință de presă din decembrie, la Washington, D.C., i-am cerut înaltului comisar ONU pentru refugiați din vremea aceea, António Guterres, să explice disproporționalitatea numărului redus de creștini sirieni restabiliți peste hotare. Răspunsurile - ale unui bărbat care urma să fie viitorul secretar general ONU - au fost șocante și lămuritoare.

Domnul Guterres a spus că în general, creștinii din Siria nu ar trebui să se restabilească în altă parte, deoarece fac parte din „ADN-ul Orientului Mijlociu”. Se pare că președintele creștin al Libanului îi ceruse să nu îndepărteze creștinii refugiați. Domnul Guterres s-a rezumat așadar la o politică bazată pe discriminare religioasă, pentru a-și îndeplini scopul politic.

Cât despre motivul pentru care atât de puțini creștini și yazidiți găsesc adăpost în taberele regionale pentru refugiați ale UNHCR, bineînțeles că membrii acestor grupuri nu se simt în siguranță. Stephen Rasche, the resettlement official for the Chaldean Catholic Archdiocese din Arbil, Irak, a spus congresului luna trecută că „nu există creștini în Arbil care vor recurge la taberele ONU căci se tem să nu fie atacați”.

Pontificalul „Aid to the Church in Need” (Ajutor pentru biserică) și „the American Christian Aid Mission” (Ajutorul creștin american) au scris în ultimele e-mail-uri că nici un creștin nu îndrăznește să se adăpostească în tabăra ONU Zaatari din Iordania, care sălășluiește 80.000 de refugiați sirieni. Un creștin sirian care s-a restabilit în SUA, declara pentru Washington Examiner, pe 26 septembrie, că după ce ISIS le-au pierdut urma în Aleppo, familiei sale i-a fost mult prea frică „să nu devină ținte ale musulmanilor extremiști” ca să apeleze la taberele din Liban. Arhiepiscopia din Arbil, care are grijă de 70.000 de oameni fugăriți de ISIS, inclusiv jumătate din creștinii din Ninive, a relatat că ajutorul ONU îi ocolește. După cum a spus domnul Rasche congresului în septembrie, „încă din august 2014, pe lângă aprovizionarea inițială cu corturi și prelate, comunitatea creștină din Irak nu a primit nici un sprijin din partea vreunei agenții SUA sau din partea ONU”. Fără prea mult efort, comunitatea este pe cale de dispariție.

Grupurile prigonite nu au primit ajutor nici de la Independenta Comisie de Investigații asupra Siriei, întemeiată de ONU, având un singur raport despre genocidul ISIS. Emis în iunie, raportul se concentra numai pe yazidiții persecutați. Comitetul - un sfătuitor cu o influență puternică pentru UNHCR - a demis într-un scurt paragraf conceptul că și creștinii au fost ținte pentru genocid.

Ca o imitație a propagandei ISIS, și fără dovezi, raportul comitetului a afirmat că ISIS le recunoaște „dreptul de a exista ca religie creștină... atâta timp cât plătesc taxa jizya (islamică)”. Ceea ce nu este adevărat, potrivit patriarhului Younan și patriarhului sirian ortodox Aphrem, care în august, la Roma, au spus că nici o comunitate creștină intactă sau vreo biserică funcțională nu rămâne în Siria sau Irak sub dominația ISIS.

Genocidul este cea mai atroce încălcare a drepturilor omului. Pentru ca America să încredințeze supraviețuirea comunităților pe cale de dispariție unei operațiuni ONU care îi dezamăgește în mod obișnuit ar fi culmea cinismului.

Administrația ar trebui să se asigure că sprijinul american ajunge la aceste minorități prigonite, inclusiv vizele de refugiați pentru cei mai nevoiași. Congresul poate rezolva problema supunând la vot Legea bipartizană de Răspundere și de Consolare prin Genocid asupra Irakului și Siriei, introdusă pe 8 septembrie de Chris Smith și Anna Eshoo.