Ambasada la Ierusalim și ruperea acordului cu Iranul au devenit în ultimele săptămâni cartofii fierbinți ai politicii externe care au împărțit, din nou, lumea în două.  Decizia președintelui Donald Trump privind retragerea unilaterală a Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul și reintroducerea sancțiunilor împotriva regimului de la Teheran a provocat o nouă undă de șoc în Europa, unde principalele puteri europeni continuă să apere supraviețuirea acestui acord. Franța, Germania și Marea Britanie au comunicat pe o singură voce că doresc să mențină acordul cu regimul de la Teheran,  pentru a nu tensiona și mai mult situația din Orientul Mijlociu, complicată de situația din Siria. Și totuși ce prevede istoricul acord cu Iranul din 2015?

La 14 iulie 2015, China, Rusia, Marea Britanie, Franța, Germania, Statele Unite, UE și Iran au semnat Tratatul Jcpoa (Planul Comun de Acțiune), cunoscut mai bine sub numele de Acordul „5 + 1” - pentru a se asigura că dezvoltarea nucleară iraniană se face exclusiv în scopuri pașnice. Un tratat care a venit la doi ani distanță după un altul, semnat la Geneva, denumit tot prin niște ințiale - JPOA. Și care, parțial, „îngheța” o parte din programul atomic al Teheranului, în schimbul diminuării sancțiunilor internaționale impuse de Occident.

Pe 18 octombrie 2015 a fost marcată „Ziua Adoptării” adică ziua în care, în cadrul acordului "5 + 1", părțile au început să implementeze toate pregătirile necesare pentru a ajunge la aplicarea efectivă a documentului, acordând o atenție deosebită soluționării sancțiunilor internaționale.

Pe 16 ianuarie 2016, după ce Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a confirmat că Iranul a luat toate măsurile pentru a respecta clauzele preliminare ale tratatului,  acordul "5 + 1",  a intrat în vigoare. Acea zi a fost oficial cunoscută sub numele de „Ziua punerii în aplicare” și a reprezentat încheierea efectivă a sancțiunilor economice și a restricțiilor comerciale impuse de ONU care au strangulat Iranul  timp de un deceniu.

 

Tratatul prevede că programul nuclear iranian este destinat exclusiv scopurilor pașnice și marchează un progres fundamental în relațiile internaționale în această chestiune. Îndeplinirea acestui acord este văzută ca o piatră de temelie pentru pacea internațională și stabilitatea regională, susținând că Iranul NU intenționează să achiziționeze nici un tip de armament atomic, fie prin achiziționare, fie prin construirea pe cont propriu.

Acordul „5 + 1” permite, de asemenea, Iranului, să-și continue cercetarea nucleară în domeniile comercial și științific, inclusiv activități de îmbogățire, cercetare și dezvoltare, în paralel cu încetarea tuturor sancțiunilor internaționale la care a fost supusă Republica Islamică.

O comisie comună compusă din UE plus 3  (Franța, Germania și Regatul Unit) și din AIEA este responsabilă de supravegherea punerii în aplicare a clauzelor tratatelor, în spiritul respectului reciproc și menținerea dorinței de a construi noi relații cu „Iranul. Acest comitet se reunește o dată la doi ani - sau mai devreme, dacă este necesar - pentru a evalua progresele realizate de părți și pentru a lua orice măsuri excepționale.

Acordul  „5 + 1”  are ca punct central realizarea unor limitări privind producția de uraniu îmbogățit și activitățile legate de acesta, precum și altele care se referă în mod special la domeniul cercetării și dezvoltării (Research & Development). În special, toate centrifugele - sau, mai degrabă, instrumentele de îmbogățire a uraniului - de tip Ir-1, vor fi dezafectate în termen de 10 ani, iar Iranul va putea să-și mențină capacitatea de îmbogățire a uraniului numai în cadrul complexului din Natanz, situat la aproximativ 150 km sud de Teheran. În această perioadă nu trebuie păstrate mai mult de 5.060 de centrifuge. În același timp, testele de dezvoltare ale noilor centrifuge tip Ir-6 și Ir-8 vor fi posibile după o perioadă de opt ani și jumătate, cu angajamentul de a nu separa alte tipuri de izotopi.

Ulterior, Iranul își poate continua activitățile legate de îmbogățirea uraniului timp de 15 ani,  inclusiv activități de cercetare și dezvoltare - exclusiv la complexul din Natanz, menținând nivelurile de îmbogățire nu mai mari de 3,67%. În același timp, va trebui să înceteze orice fel de activități, inclusiv depozitarea, în celălalt complex nuclear, cel de la Fordow, care până în prezent, conform unor surse, în special israeliene, pare să fi fost reactivat. Conform acordurilor,  complexul de la Fordow trebuie transformat într-un centru de cercetare științifică în scopuri pașnice, ceea ce înseamnă că pot fi efectuate cercetări în domeniul tehnologiei nucleare și în cel al fizicii.

Conform acordului,  Iranul trebuie să-și păstreze rezervele sale de uraniu îmbogățit - sub formă de hexafluorură de uraniu (UF6) sau echivalent - în limita a 300 kg, iar cantitatea excedentară trebuie vândută în funcție de prețurile pieței și livrată, în schimbul minereului brut care este, de obicei, uraninită sau oxid de uraniu) către cumpărătorii internaționali în conformitate cu normele care guvernează comerțul cu această resursă. Întreg uraniul îmbogățit rămas în procente care variază între 5 și 20% trebuie transformat în combustibil pentru reactorul Trr (Teheran Research Reactor).

În ceea ce privește reactorul de apă grea de la Arak - capabil să producă explozibil atomic - este de așteptat ca, potrivit documentului  „5 + 1”, acesta să fie transformat astfel încât să poată utiliza numai uraniu de 3,67% și, prin urmare, să înceteze producția de plutoniu. 

În ceea ce privește reactoarele de apă grea, s-a stabilit că Iranul nu mai are voie să le construiască pentru o perioadă de 15 ani și nici nu  are voie să să stocheze apă grea.

Tot pentru o perioadă de 15 ani, Teheranul nu va trebui să facă nici o încercare de reprocesare a combustibilului nuclear uzat, să construiască o structură adecvată în acest scop sau să desfășoare activități de cercetare și dezvoltare în acest sens.

În paralel cu clauzele pur tehnice, sunt prevăzute alte clauze de „transparență” pentru a permite controlul implementării corecte a tratatului 5 + 1. În acest sens, Iranul trebuie să permită inspectorilor AIEA să monitorizeze permanent progresul „denuclearizării militare” prin supravegherea tuturor activităților legate de îmbogățire - și activitatea centrifugelor - pentru o perioadă de 20 de ani.

Consiliul de Securitate al ONU, concomitent cu verificarea respectării clauzelor 5 + 1 de către AIEA, reziliază toate rezoluțiile (șapte-  între anii 2016 și 2015) care au impus Iranului sancțiuni economice și comerciale. Același lucru se aplică și în cazul Uniunii Europene și al Statelor Unite ale Americii, care vor ridica sancțiunile impuse Iranului.

Sancțiunile acoperă diferite aspecte ale vieții economice și comerciale ale țării. Acestea includ măsuri care vizează blocarea transferului de fonduri, activități bancare, încetarea sprijinului pentru comerțul cu Iranul, embargoul asupra petrolului și gazului și asupra produselor petroliere și petrochimice din Iran, investițiile în industria petrolului și gazului , exportul de echipamente și tehnologii navale, accesul la porturi și aeroporturi. Toate sancțiunile, așa cum au fost prevăzute, trebuie eliminate în termen de 8 ani de la „Ziua Adoptării” sau atunci când inspectorii AIEA vor certifica respectarea tuturor clauzelor tratatelor de către partea iraniană. 

În „5 + 1” există o clauză care protejează Iranul împotriva eventualelor măsuri restrictive care ar putea împiedica sau întârzia soluționarea sancțiunilor. În fapt, dacă Teheranul, în orice moment de la Ziua Implementării, consideră că țările UE + 3 încetinesc sau împiedică încetarea sancțiunilor, se poate impune participanților la acord să rezolve problema prin măsuri adecvate. UE și SUA sunt, de fapt, legate de tratat, astfel încât să nu impună noi sancțiuni.

Este interesant de menționat că, în „5 + 1”, se afirmă în mod explicit că UE, SUA și Iranul trebuie să îndeplinească obligațiile tratatului într-o „atmosferă constructivă și de bună credință, bazată pe respect reciproc și pe evitarea oricăror acțiuni care nu sunt conforme cu spiritul și intenția JCPO  și care ar putea submina succesul său”.

În cazul în care una dintre părțile implicate în tratat consideră că una sau mai multe dintre clauzele documentului nu au fost respectate, ea poate în orice moment și după o procedură birocratică de aproximativ o lună, prin care este necesar avizul unei comisii desemnate ad-hoc să se retragă din tratat - parțial sau în totalitate - după notificarea prealabilă a Consiliului de Securitate al ONU care trebuie să delibereze și să ia în considerare dacă să continue să nu impunerea unor sancțiuni.