Încrederea Chinei în puterea sa nucleară terestră este în creștere, dar sectoarele maritime și aeriene prezintă încă lacune semnificative de credibilitate.

Capacități balistice dezvăluite în premieră

Dezvăluirea rară a rachetei DF-5 a Chinei semnalează o creștere a încrederii în puterea sa nucleară terestră - dar sub această afișare se ascunde o triadă încă afectată de dezechilibru și vulnerabilitate.

 Luna trecută, South China Morning Post (SCMP) a raportat că China a dezvăluit public pentru prima dată specificațiile cheie ale rachetei sale balistice intercontinentale DF-5 (ICBM), marcând o rară informație asupra programului nuclear tradițional secret al țării.

Într-o emisiune, mass-media de stat CCTV a descris DF-5 ca fiind prima generație de rachete balistice intercontinentale strategice (ICBM) ale Chinei, capabilă să transporte un singur focos nuclear cu o putere explozivă de 3 până la 4 megatone, de aproximativ 200 de ori mai puternică decât bombele lansate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki.

 Racheta cu două etape, dezvoltată în anii 1970 și pusă în funcțiune în 1981, are o rază maximă de acțiune de 12.000 de kilometri și o precizie de 500 de metri, ceea ce îi permite să lovească ținte de pe teritoriul continental al Statelor Unite și al Europei de Vest. Măsoară 32,6 metri lungime, 3,35 metri în diametru și cântărește 183 de tone la lansare, notează Asia Times.

Modernizarea arsenalului

Fostul instructor al armetei chineze Song Zhongping a declarat că DF-5 a avut un rol esențial în stabilirea credibilității nucleare a Chinei. El a văzut în această dezvăluire un semnal că în curând ar putea fi introduse sisteme mai avansate, bazate pe silozuri, pe măsură ce China elimină platformele mai vechi.

Măsura vine pe fondul modernizării mai ample a arsenalului chinez, inclusiv a variantelor cu focoase multiple ale DF-5 și a sistemelor mobile. China menține o politică nucleară de neutilizare în primul rând, în ciuda extinderii rapide a disuasiunii sale.

 SCMP a remarcat, de asemenea, că ICBM-urile DF-31 șiDF-41 ale Chinei marchează etape succesive în evoluția descurajării strategice a țării.

 DF-31, lansată pentru prima dată în 2006, este o rachetă cu combustibil solid cu trei trepte, cu variante - DF-31A și DF-31AG - capabilă să lovească ținte aflate la o distanță de până la 13.200 de kilometri și să lanseze până la patru focoase prin intermediul vehiculelor de reintrare cu ținte multiple independente (MIRV). DF-31AG este mobilă pe șosea și teren, sporind capacitatea de supraviețuire prin flexibilitatea sa pe teren.

În schimb, DF-41, prezentată în 2019, este o ICBM de a patra generație, cu combustibil solid, cu o rază de acțiune de 12.000 - 15.000 de kilometri și poate transporta până la 10 MIRV-uri, deși experții estimează o încărcătură tipică de trei focoase plus momeli. Cu variante mobile pe șosea, pe șine și pe siloz, DF-41 reprezintă un salt în ceea ce privește mobilitatea, sarcina utilă și capacitatea de supraviețuire la lansare.

O triadă nucleară dezechilibrată

 Ambele sisteme subliniază orientarea Chinei către o descurajare nucleară mai flexibilă și mai rezistentă, DF-41 eclipsându-și predecesorii în ceea ce privește raza de acțiune, viteza (până la Mach 25) și versatilitatea strategică.

 În ciuda modernizării rapide, triada nucleară a Chinei rămâne dezechilibrată, cu lacune semnificative în ceea ce privește capacitățile sale maritime și aeriene. Această situație forțează China să se bazeze pe o strategie nucleară bazată pe non-recurs pentru a-și menține poziția de neutilizare în primul rând și de ripostă asigurată în contextul intensificării concurenței dintre marile puteri.

 Citând un raport din martie 2025 al Bulletin of the Atomic Scientists, Federation of American Scientists (FAS) notează că arsenalul terestru al Chinei rămâne piatra de temelie a descurajării sale nucleare, având în vedere că segmentul său de submarine nucleare cu rachete balistice (SSBN) are capacități mult mai reduse și că segmentul său aerian, aflat încă în primele etape de dezvoltare, este mult mai puțin capabil decât omologul său american.

Explorând limitările descurajării nucleare maritime a Chinei, David Logan notează într-un raport din noiembrie 2023 al China Maritime Studies Institute (CMSI) că eforturile Chinei de a construi o descurajare nucleară maritimă rămân constrânse de limitări operaționale și tehnice semnificative.

 El adaugă că, deși China are șase submarine nucleare balistice submersibile de tip 094, submarinele Marinei APL ar fi mai zgomotoase decât modelele sovietice din epoca Războiului Rece, ceea ce ridică îndoieli cu privire la capacitatea lor de supraviețuire în fața capacităților avansate de luptă antisubmarin ale SUA. El explică faptul că vulnerabilitățile de comunicare agravează și mai mult riscurile, deoarece rețelele de supraveghere americane din Pacific pot detecta probabil transmisiile submarinelor chineze.

El afirmă că rachetele JL-2 transportate de SSBN-urile anterioare nu pot atinge continentul american din apele chineze, în timp ce rachetele JL-3 mai noi oferă o rază de acțiune mai extinsă, dar nu sunt încă utilizate pe scară largă. El menționează că punctele de blocaj geografic și riscurile de detectare reprezintă, de asemenea, o provocare pentru patrulele în largul mării, în timp ce o strategie de bastion în apropierea coastelor chineze limitează flexibilitatea strategică.

Platforme vechi și întârzieri tehnice

În ceea ce privește arsenalul nuclear aerian al Chinei, Aita Moriki menționează într-un raport din martie 2024 al Institutului Național pentru Studii de Apărare (NIDS) că eforturile Chinei de a crea o forță de descurajare nucleară aeriană credibilă rămân constrânse de platformele vechi și de întârzierile tehnice.

 Aita susține că, deși Forțele Aeriene ale Armatei de Eliberare a Poporului și-au reluat rolul nuclear cu bombardierul H-6N, raza sa de acțiune limitată și dependența de realimentarea aeriană îi limitează capacitatea de a lovi continentul american. El adaugă că viitorul bombardier stealth H-20, destinat să corecteze acest dezechilibru, ar putea fi amânat până în anii 2030, conform evaluărilor SUA, pe fondul scepticismului cu privire la capacitatea Chinei de a stăpâni tehnologiile necesare.

El își exprimă scepticismul cu privire la faptul că H-20, chiar dacă va fi prezentat în curând, va egala capacitățile omologilor americani sau va reechilibra în mod semnificativ triada nucleară a Chinei, centrată istoric pe rachete.

Disuasiune „artificială”

Dar ce înseamnă aceste deficiențe de capacitate pentru strategia nucleară a lui Xi Jinpingi? Hongyu Zhang menționează într-un articol publicat luna aceasta în Chinese Journal of International Politics, o publicație evaluată inter pares, că China ar putea utiliza o strategie nucleară provizorie de „descurajare artificială”.

 În ciuda politicilor declarate ale Chinei de „represalii asigurate” și de „neutilizare în primul rând”, Zhang susține că lacunele semnificative ale capacității unei a doua lovituri o forțează să caute opacitatea și ambiguitatea pentru a crea incertitudine în planificarea contraforței adversarului, producând astfel putere de descurajare.

În contextul competiției dintre marile puteri, Zhang afirmă că China își mărește arsenalul nuclear pentru a reduce decalajul dintre represaliile asigurate și strategia sa de descurajare artificială.

 Adăugând credibilitate opiniilor lui Zhang, Hans Kristensen și Matt Korda afirmă într-un raport din iunie 2025 pentru Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI) că arsenalul nuclear al Chinei totaliza cel puțin 600 de focoase în ianuarie 2025, extinzându-se mai rapid decât orice altă națiune.

Aceștia adaugă că, din 2023, China a adăugat aproximativ 100 de focoase pe an și a finalizat 350 de noi silozuri ICBM. Cu toate acestea, ei subliniază că, deși această creștere îi permite Chinei să egaleze Rusia sau SUA în ceea ce privește numărul de silozuri până în 2030, cele 1 500 de focoase preconizate până în 2035 sunt încă sub nivelul stocurilor din SUA și Rusia.

 Dezvăluirea DF-5 reflectă încrederea în capacitatea de descurajare terestră a Chinei, însă lacunele persistente în ceea ce privește componentele maritime și aeriene ale acesteia dezvăluie o triadă care încă se bazează mai mult pe opacitate decât pe capacitate, punând în evidență tensiunea strategică dintre politica de represalii asigurate a Chinei și evoluția sa nucleară inegală.