Cu ceva timp în urmă, Imperiul Otoman a fost numit „omul bolnav al Europei". Acum, aceeași etichetă poate fi plasată asupra Uniunii Europene, referitor la același continent dar și pentru restul lumii – „omul bolnav al planetei”.

UE dorește să fie privită și recunoscută ca „actor global" în toate afacerile internaționale majore. Așa reiese din ambițioasa, stufoasa dar și opaca, chestionabila „Strategie globală a UE” din 2016, gestionată de dna. Mogherini, care acționează drept un fel de purtător de imagine a organizației continentale în relațiile sale internaționale. (E greu de spus dacă postul dnei. Mogherini poate fi asimilat unui veritabil ministru de externe al UE).

Dar este UE un actor global? Nu prea mult. UE și-a pierdut poziția de vot decisiv în afacerile din jurul continentului european și să nu mai vorbim de alte dosare geopolitice din zone mai îndepărtate.

Criza datoriilor suverane a statelor europene este departe de a fi încheiată. Îndatorarea publică a statelor europene, respectiv a guvernelor, (a finanțelor publice), este încă o chestiune majoră și actuală pentru liderii de la Bruxelles. Țările din zona euro sunt cele mai afectate. Este interesant de remarcat că statele membre care nu sunt membre ale zonei euro înregistrează cele mai scăzute niveluri ale datoriei față de restul blocului UE. Acesta este și motivul pentru care României și Polonei le vine deosebit de greu să se angajeze la o dată finală de aderarea la zona euro a UE. Nu numai că țările din afara euro vor pierde suveranitatea în chestiunile legate de politica lor economică și fiscală, dar vor deveni obligate să contribuie la stingerea datoriilor acumulate de statele din zona euro.

Miezul „tare” al UE, așa numitul «nucleu dur al Uniunii» - zona euro - suferă din cauza unor probleme economice dificile: un ritm lent de redresare, o luptă aplatizată cu nivelurile inflației, adâncirea inegalităților sociale și a lacunelor în ceea ce privește dezvoltarea infrastructurii publice. Cel mai important este că aceste state sunt și … destul de îndatorate. Așadar, din ce fel de nucleu dur al Europei dorim să facem parte?

Cine face și ce anume în UE? Există numeroase instituții « europene » și toate se luptă pentru a obține supremația asupra organismelor naționale ale statelor membre. Chestiunea supremației sau primatului legii (și mai corect ar fi: prioritatea de aplicare) este încă nesoluționată în întreaga Uniune. Europa a devenit un veritabil paradis pentru experții juriști și judecători pentru a atribui și a distinge drepturile și sentințele organelor UE și a celor naționale în nenumărute domenii și spețe. Legislația comunitară nu este încă pe deplin respectată și aplicată. Recent, tot mai mulți juriști contestă supremația dreptului UE într-o multitudine de situații din domeniile social, administrativ și economic. Publicațiile juridice de specialitate au înflorit în ultimul timp din dezbaterea și compararea spețelor și verdictelor în întreaga UE.

Într-o opinie publicată în toamna anului trecut, pe un jurnal on-line apărut de curând pe „piața autohtonă de opinii”, am încercat să arăt că extinderea geografică, (de fapt, politică a UE), a atins maximum posibil, ba chiar intră în contracție – ceea ce contribuie destul de mult la declinul popularității proiectului integraționist european, așa cum a fost dezvoltat și dirijat acesta în ultimele decenii. 

Practic, cu excepția statelor rămase „nealiniate” de pe continental european: statele din Balcani (sau regiunea Haemus, după cum m-ar apostrofa unii istorici mai riguroși), Rep. Moldova și, eventual, Albania?, nu prea mai are cine să-și dorească integrarea efectivă în UE. Cu atât mai puțin acceptarea reglementărilor și politicilor Bruxelles-ului în lipsa integrării efective în structurile instituționale ale UE.

Statele mici, cu un iz specific de facilități fiscale și aranjamente internaționale, precum: Liechtenstein, Andorra, Monaco sau San Marino nu ar constitui un premiu de consolare satisfăcător pentru suporterii expansiunii Uniunii.

În privința nordului continentului african și a Orientului Mijlociu, chiar și a Caucazului, respectul de care se bucura odată UE – ca factor politic unitar – s-a redus simțitor. Principalii actori în jurul continentului sunt: Rusia, SUA, China, lumea musulmană șiită și sunnită, Turcia iar dintre statele europene: Germania și Franța, (prima tot mai mult decât a doua). Anglia nu mai are autoritatea din secolele trecute – este mai mult un soft power subtil și, uneori, semnificativ.

Un caz recent este revelator pentru autoritatea redusă a UE: Siria. Mai multe state europene au constat că regimul președintelui al-Assad nu va putea fi înlocuit și nici ignorat. Prin Siria trec mai multe conducte importante de petrol spre Marea Mediterană și Turcia înspre Europa (UE). Se vorbește déjà de ceva timp despre reconstrucția Siriei după război iar guvernul de la Damasc este principalul gestionar al acestui proces. Desigur, companiile rusești și iraniene vor fi foarte favorizate, de fapt, ele vor lua peste 60-70 % din afacerile din domeniul hidrocarburilor siriene. Asta înseamnă că statele UE vor trebui să negocieze cu Damascul, în condițiile în care Europa nu l-a susținut pe președintele al-Assad.

În plus, rămâne chestiunea schimbului de deținuți europeni (jihadiști de diferite etnii, cu cetățenii europene, și cu importante cunoștințe despre mediile rebele jihadiste care au acționat în Siria) din închisorile siriene cu a informatorilor regimului sirian infiltrați printre refugiații care au invadat sudul Europei în 2015/2016, deconspirați și aflați în custodia serviciilor europene.

Pe parcursul anilor războiului civil, s-a decis necesitatea unui dialog mai pragmatic între statele europene și statul arab sirian. Din partea UE, persoana desemnată să conducă acest dialog discret și important pentru securitatea Europei a fost dna. Mogherini. Iar sirienii nici nu au dorit să audă de dânsa și nimic despre UE în general …

 

Impasul s-a deblocat mai târziu când libanezii, prin intermediul șefului serviciilor de informații, gen. Abbas Ibrahim, au purtat o discuție sinceră, la Beirut, cu șeful informațiilor externe italiene, gen. Alberto Manenti. De atunci, relația europenilor cu serviciile siriene, conduse de celebrul gen. Ali Mamluk, (considerat omul forte indispensabil al președintelui Assad), se derulează direct prin intermediul libanezilor și al italienilor, fără mijlocirea UE.

La fel se discută și din partea Washington-ului cu Damascul. Același Ali Mamluk i-a primit de câteva ori pe unii congresmeni și oficiali americani, fie la Beirut, fie la Damasc. În ianuarie, la baza militară rusească de la Hmeimim, gen. Mamluk a purtat o discuție cu șeful serviciilor turcești, înainte de declanșarea operațiunii din cantonul Afrin.

Începând cu anul 2015, Comisia Europeană a propus o abordare nouă, aprofundată, pentru politicile europene de securitate și apărare. Aceste noi evoluții au fost promovate și susținute constant de câteva dintre statele membre ale UE, în principal Franța și Germania.

Pe 1 martie 2017, Comisia Europeană a prezentat o Carte albă privind viitorul Europei. Ulterior au fost publicate o serie de documente de reflecție care acoperă teme-cheie pentru viitorul Uniunii Europene - o uniune cu 27 de state membre, ca urmare a inițierii negocierilor pentru ieșirea Regatului Unit din blocul european. Al patrulea document de reflecție din această serie, privind viitorul apărării europene, evidențiază principalele tendințe și provocări care vor contura viitorul securității și apărării UE și, pe această bază, prezintă opțiuni în cadrul a trei scenarii diferite pentru trecerea către o Uniune a securității și apărării. 

Un lucru este sigur. Fără consensul marilor puteri – în principal, Franța, Germania, Italia, Suedia, și Olanda – UE nu poate funcționa. Iar aceste state au propriile lor interese, străvechi și mai recente.