Dezbaterea dintre cei doi cunoscuți intelectuali, Slavoj Zizek, gânditor neomarxist celebru inclusiv prin aparițiile sale inedite, și Jordan Peterson, profesor clinician devenit la rându-i faimos pentru prelegerile sale, dar și intervențiile pe temele corectitudinii politice, s-a adeverit a fi o discuție consistentă, până la urmă, deși inegală și cumva din start plasată ușor inadecvat din cauza așteptărilor diferite ale participanților. 

Mi s-a părut clar că Peterson nu este pe terenul lui - abordarea Manifestului Comunist și a lui Marx a fost lipsită de consistență, a discutat noțiunea de profit la nivel de common sense, părând că nu cunoaște definirea marxistă a acestuia, dar nici alte abordări concurente, iar ideea lui despre înrădăcinarea ierarhiei în biologie era deja discutabilă inclusiv dintr-o perspectivă conservatoare reacționară. În plus, a fost derutat de Zizek, „complex”, cum a zis chiar el, inclusiv prin experiența lui est-europeană, hegelianismul (mai degrabă decât marxismul) materialist la care aderă și poziția lui de om de stânga nesuferit pentru noii bolșevici. Scopul lui Peterson a fost să demonstreze erorile grave ale Manifestului comunist și să arate că sistemul capitalist este singura alternativă reală pe care o avem, chiar dacă imperfectă (a adaptat definiția lui Churchill dată democrației capitalismului: cel mai prost sistem cu excepția tuturor celorlalte). Astfel, a încheiat prima pledoarie Peterson, capitalismul creează inegalitate, dar și prosperitate, pe când toate celelalte sisteme au creat doar inegalitate. 

Limitele lui Peterson nu țin doar de filosofie politică, domeniu în care nu e suficient de informat, ci și de limitele inerente ale conservatorismului occidental evoluționist-biologic. În acest sens, Zizek a avansat un argument solid arătând că există antagonisme inerente ale capitalismului. Crizele nu provin doar din afara sistemului și doar de la contestatarii lui, eventual marxiști, ci sunt produse ale acestuia. Merită atenție și argumentul lui Zizek despre marxismul cultural, folosit prea des de neoconservatori într-un sens care ocultează tocmai crizele interne ale liberalismului și capitalismului, prin identificarea unui dușman extern comod. 

Interesant mi s-a părut pesimismul apocaliptic laic și ateu al slovenului. Nu că Peterson ar fi un optimist, căci nu e din stirpea lui Fukuyama - aici greșesc cei care îl caricaturizează. Peterson e un deprimat resemnat care încearcă să se ridice accentuând responsabilitatea personală, într-o lume a suferinței și cu o natură umană dominată de tot felul de întunecimi. El nu crede că actualul sistem poate fi îndreptat, că ar exista vreo alternativă. Și nici Zizek nici nu-i furnizează vreuna - cu toate că accentuează problemele interne ale capitalismului și consideră că poate fi corectat prin cooperare ceva, însă e suficient de pesimist să creadă că nu va exista o astfel de corecție, ci mai degrabă un viitor distopic al cărui avatar actual ar fi China (capitalism controlat și supravegheat de un stat autoritar). Ceea ce un pic straniu pentru un gânditor de stânga - să renunți definitiv la orice sens teleologic al istoriei. Poate că slovenul are la activ, ca est-european, mai multă instabilitate existențială, deci mai multă mobilitate spirituală, decât un Peterson dominat de un cadru cognitiv destul de datat și localizat.

În ceea ce privește problema „neomarxiștilor” și „postmodernilor”, adică noua stângă, pe care, de altfel, nici Zizek nu o suportă, filosoful de stânga i-a atras atenția lui Peterson că identifică greșit în stângiștii corecți politic și justițiarii social de azi neomarxiști, pentru simplul motiv că nu sunt marxiști și nu promovează o schimbare socială reală, țintele lor fiind moral-culturale. Este vorba despre chestiunea marxismului cultural sau postmodern, despre care Peterson și mulți alții consideră că domină spațiul universitar occidental și pun presiune și pe politic. Acești marxiști culturali sunt considerați a descinde direct din marxismul clasic, lucru contestat, iată, de gânditori ca Zizek, dar observat și de paleoconservatori ca Gottfried, cu amendamentul foarte valabil că, totuși, chiar acești postmoderni de stânga se pretind deseori a fi urmașii lui Marx. Așadar, e mai degrabă problemă de câmp intern al stângii politice decât un reproș valid care să fie adus unor gânditori de dreapta, în sensul în care în acest câmp există o ceartă pe care e marxistul autentic și adevărat: ăla care pariază pe clasa muncitoare sau ăla care pariază pe corectitudine politică și politica identității? Cu toate acestea, e necesar, pentru nuanțare, ca și conservatorii să facă diferențierea între această nouă specie de bolșevici (până la urmă cred că am mai zis că ăsta e un termen mai potrivit decât cel de nou marxism) și marxismul ăla mai ortodox, ca să zic așa, chit că aceeași obligație ar trebui să rezide și la stângiști, care nu se uită și la sfatul insistent al lui Zizek de a nu face fascist pe oricine gândește altfel decât ei, chiar și dacă-l cheamă Trump.

Ce este totuși valid în critica lui Peterson

Așa amatoristică cum a fost pe unele porțiuni, critica pe care Peterson a făcut-o marxismului a atins totuși și un punct nevralgic pe care, de altfel, Zizek l-a și admis (deși a pus problema în alți termeni): anume, problema puterii. Peterson arată că Marx nu a reflectat deloc asupra condițiilor exercitării puterii de către clasa proletară, dincolo de ideea vagă (și periculoasă) a dictaturii proletariatului. Adică nu există o reflecție critică cu privire cum anume ajung și se mențin la putere conducătorii, fie ei și reprezentanți ai clasei exploataților (deși unii apărători contemporani ai lui Marx consideră că în societatea proletară ar fi exercițiu democratic electiv). Nu există nicio explicație prin care să se arate de ce excesele puterii burghezilor nu ar fi reluate de reprezentanții proletariatului și de ce, până la urmă, puterea proletară ar fi diferită de cea burgheză. Cumva totul se rezolvă automat la Marx, prin simpla chestiune a confiscării mijloacelor de producție.

Iar aici este o evidentă continuitate cu noii bolșevici, cu justițiarii sociali din zilele noastre, postmoderni, neomarxiști/marxiștii culturali, sau cum vrem (sau nu) să-i numim. Cumva răul din societate este identificabil structural, social și identitar. Aici chiar se potrivește zisa lui Sartre, „iadul e celălalt”, unde celălalt e opresorul: acum alb, bărbat și creștin. Revoluționarul cultural nu are niciun fel de exercițiu critic cu privire la poziția sa și la el însuși, considerându-se perfect îndreptățit să persecute pe alții pentru „cauza” sa - sau să-i hipermoralizeze, cum zice Zizek (și un alt plan de discuții unde cei doi mai degrabă consună este cel al rolului invidiei). O altă continuitate destul de evidentă este tocmai această idee a împărțirii oamenilor în opresori și opresați. Este o idee tare marxistă și se regăsește și în variantele contemporane postmoderne.

Zizek : deviaționist de dreapta

Reacțiile după această dezbatere nu au întârziat. O facțiune a comuniștilor dogmatici, reprezentată de platforma online Jacobin, l-a criticat dur pe Zizek. Filosoful ar fi „căzut” în „pesimism liberal” (o altă expresie folosită a fost de „pesimism burghez”). În plus, acesta ar fi și xenofob, pentru că, în ciuda criticii pe care o face populismului, ar considera știrile despre imigranți (despre infracțiuni) reale și respinge politica granițelor deschise. Intr-adevăr, în cadrul dezbaterii Zizek a criticat globalismul de tip Soros și a arătat că imigranții trebuie ajutați lucrând la cauze, nu la efecte, adică la intervențiile străine din Orientul Apropiat. De asemenea, a denunțat ferm corectitudinea politica si faptul ca acești justițiari social nu vor, de fapt, sa schimbe nimic pe plan social. Și mai face și păcatul de neiertat de a vedea la fel ca Peterson stânga contemporană : o cloacă de resentiment și autovictimizare. Are și alte păcate: e împotriva consumerismului per se, consideră existența umană tragică și admiră tradiția iudeo-creștină, ca și Peterson.

Acestea sunt doar câteva aspecte surprinse, dezbaterea fiind mai largă, acoperind mai multe subiecte. În cele din urmă, ceea ce atrage atenția este că doi gânditori, un neomarxist și un conservator, găsesc teren comun în maniera în care văd corectitudinea politică militantă, bazată de politicile identității (în care intră și militantismele LGBT), îndrăzneală pentru care, în ciuda notorietății lor uriașe, îi menține, totuși, în poziții mai degrabă marginale. Ceea ce înseamnă că posibilitatea dezbaterii a fost evacuată din centru, fiind posibilă doar la margine.  



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.