Patru fotografii necunoscute cu genialul Petre Țuțea au fost pe internet de regretatul artist fotograf Emanuel Pârvu cu puțin timp înainte ca acesta să plece la Domnul.  Acestea au fost realizate în garsoniera lui Petre Țuțea de lângă Parcul Cișmigiu și au fost publicate online de portalul Marturisitorii, dedicat martirilor și mărturisitorilor creștin-ortodocsi din secolul XX. De la aceeași sursă reproducem mai jos și ce gândeam doi mari filosofi ca Mircea Eliade și Emil Cioran despre prietenul lor cât si opiniile unor colegi de temniță, cum au fost marturisitorul Ioan Ianolide și Părintele Constantin Voicescu.

Petre Țuțea (6 Oct. 1902 – 3 Dec. 1991) a fost unul din cei mai mari români ai secolului XX și celor viitoare. Vecin de celulă la Aiud cu marele filosof, Părintele Justin Pârvu a mărturisit: "Nu am cunoscut în tot Aiudul om mai chinuit și mai torturat decît Petre Țuțea”. Filosoful român a fost arestat și anchetat fără condamnare între 1948-1953, apoi din nou arestat și întemnițat la Aiud între 1956-1964, pătimind în total 13 ani de închisoare. Petre Țuțea a fost una din cele mai strălucite conștiințe pe care Dumnezeu le-a păstrat românilor până la ieșirea din dictatura comunistă și după.



Mircea Eliade: "Țuțea, omul cel mai adnotat din România"

"Inutil să-ți spun câte scrisori ți-am adresat în conversațiile nesfârșite cu Nina și Giza, conversații în care geniul și dragostea ta erau prezente cu toate dimensiunile, mirările și extazele lor. Știi că ești omul cel mai adnotat din România. Dar îmi place să cred că niciodată nu te-ai îndoit de frenezia, minuțiozitatea și inteligența cu care te-am comentat, editat, adnotat și prefațat eu. La noi în casă, alături de problema mântuirii și destinul neamului românesc, alături de Camoens și credința în normele meditareniene, există, tot atât de viu și de fecund, fenomenul spiritual Petre Țuțea. Nu roși, dragă Petrache, pentru că pagina de față este o scrisoare de dragoste.", scrie istoricul și filosoful ortodox Mircea Eliade într-o scrisoare către Petre Țuțea descoperită în Arhiva CNSAS.

Emil Cioran: "Un geniu al vremurilor noastre; daca ar fi trait la Paris, ar fi avut astazi o reputatie mondiala”

"Ca si tine, ii pastrez lui Petrica aceeasi admiratie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fara pereche, daca ar fi trait la Paris, ar fi avut astazi o reputatie mondiala. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degraba, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc in viata mea”. (Scrisoare catre Bucur Tincu, aprilie 1974)

"Asa cum ti-am scris ultima data, admiratia mea pentru Petrica a ramas intacta de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Imi amintesc de cateva dintre formularile sale ca si cum le-as fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de prima mana; nu am intalnit in nici un caz o inteligenta atat de inandescenta ca a sa”, mărturisește Emil Cioran într-o altă scrisoare către Bucur Tincu, din mai 1974, reprodusă în Petre Tutea, "Intre Dumnezeu si Neamul meu”, Editura Anastasia, Bucuresti, 1992, p. 4 (PDF)

Ioan Ianolide: "Un filosof care și-a rotunjit concepția în focul temnițelor"

"Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care și-a rotunjit concepția în focul temnițelor. A vorbit toată viața strălucitor, conștient că se dăruie. Adesea isi citea prin reviste ideile expuse si era multumim, caci nu pe el, ci credinta lui voia sa o raspandeasca.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale și politice românești, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ș.a. Țuțea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creștină. Formulările lui erau savante. Și totuși, în intimitate era simplu, cald sufletește și blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrățișa toată viața într-o viziune optimistă și maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulți de temniță, iar acum trăiește ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Țuțea!”, scria Ioan Ianolide în Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, p. 199 (PDF), reprodusă de Marturisitorii.

Părintele Constantin Voicescu: "Cele două coordonate ale gândirii lui Petre Țuțea erau Neamul și Credința”

"Nea Petrache (așa îi spuneau foștii deținuți politic lui Petre Țuțea – n.n.) excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu niște ochi mari, ca de copil, mișcându-se, cât se putea, în spațiul dintre priciuri, sau ghemuit turcește pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări și la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau și conferințe, mai ales după stingere, când vigilența caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînțeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai și păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare - și Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria și câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume și texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană și franceză). Ținea loc de enciclopedii și dicționare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca niște fulgere, adevăruri și sentințe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul și credința. Tot el spunea că e "confiscat integral de religia ortodoxă”, "Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput” și că "nu poți fi om de cultură în Europa decât creștin”.

Incitante și mult gustate de noi erau și povestirile, amintirile, portretele diferiților oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreți (Maria Tănase – "fă Mario”). Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă și umor, de jocul ochilor mari și luminoși de copil, de gestica și mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- și care astfel puteau fi ușor înțelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii și cuvinte pe care le pronunța într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt niște personalități absolute, aromânul nu este român, este românul absolut…” arăta Părintele Constantin Voicescu în lucrarea Un duhovnic al cetății. Editura Bizantină, București, 2002, p. 95-97, fragment citat de ActiveNews după cum este preluat de portalul Marturisitorii, unde găsiți și celălalte fotografii realizate de Emanuel Pârvu.