Fotografiile lui Andrei Baciu evocă secvențe, locuri, oameni, stări din România profundă, acea Românie tăcută, tăinuită, care, deși nu apare "pe sticlă", dăinuie. Fiindcă e o lume care ține de registrul ontologic al lui "a fi", ce rămâne nedenaturat, neafectat de imaginea mediatică și/sau digitală, care a căpătat supremație și care ne deformează adeseori chipul și ne absoarbe din noi înșine într-o pseudorealitate ce ne dizolvă identitatea și reperele. 

O Românie pe care deseori nu o mai vedem, asaltați de imaginile, zgomotul, reclamele "societății spectacolului", care ne-au tulburat vederea și ne-au atrofiat simțul firescului și capacitatea de a mai percepe frumosul ("e multă frumusețe în lume, dar oamenii orbi nu o văd", nota într-o cugetare Ernest Bernea). Hipervizibilul, imaginea ca element central al culturii mediatice / consumiste, kitsch-ul ca "ambianță" a societății de masă e ceea ce ne falsifică, ne încătușează în imanentul sterp, ne invadează și intoxică lumea lăuntrică, anulează taina. "Unde nu există mister nu există frumusețe", observa tot Ernest Bernea. Într-o lume din care au dispărut poezia și tainele, rămânem închistați în clișeu, într-un cotidian tot mai golit de conținut, de semnificație, și nu mai avem ochi pentru ceea ce este esențial. Devenim orbi la lumina din oameni și din lucruri. 

Fotografiile lui Andrei Baciu îmi par că ne deschid ochii tocmai către lumina din oameni și din lucruri. Pe care o percepem mai ales cu inima. "Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi", spune vulpea în Micul Prinț. Poate e cel mai greu astăzi să reînvățăm să privim cu inima, către permanențe, dincolo de imaginile multicolore, stridente, schimbătoare, iluzorii care ne-au invadat ademenitor lumea și care falsifică realul din noi și din afara noastră. 

Albumul fotografic Tanti Elisaveta ne repune în legătură cu acest real nefalsificat, ne readuce în interiorul unei Românii în care domnește rânduiala, buna așezare a omului în fire, legătura bună dintre el și lume. Acestea sunt opusul lumii omului urban dezrădăcinat, masificat, care, în marșul său trufaș către "progres" și autodepășire, se simte îndreptățit să modifice sau să distrugă rânduiala în care Dumnezeu a așezat lucrurile - rânduială care, în universul țărănesc, "izvorăște din înțelepciunea lui Dumnezeu" (Ovidiu Papadima). Or, "civilizația țărănească nu cunoaște lupta pentru autodepășire. Este o calmă și bună exprimare a bucuriei de a exista. Cu cât ne îndepărtăm de omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare", avertiza Horia Bernea. 

Meritul acestor fotografii care redau câteva secvențe din viața omului înrădăcinat, a omului tradițional, trăitor în rânduială, secvențe dintr-o lume la scară umană, este că reflectă autenticul acelei Românii nemistificate, respirând identitate și suflet românesc. Un loc al satului românesc unde, în ciuda nămeților care au inundat case și ulițe și a ninsorii dense ce cade necontenit - fiindcă așa sunt iernile la noi -, o bătrânică își continuă îndeletnicirile ei de zi cu zi, în simplitate și într-o armonie deplină cu firea. Iarna grea nu stârnește neliniștile și isteriile, create și amplificate mediatic, trăite de omul dezrădăcinat urban, rupt de natură și aflat în dizarmonie cu firea. E luată ca un dat firesc, iar omul se încadrează firesc în peisajul natural, care, cum spune Părintele Stăniloae, pare să poarte întipărit în el chipul românesc. 

Omul care a pierdut comuniunea cu natura a pierdut și acel mod de înțelegere care îl situează pe țăran, pe omul cu credință în Dumnezeu, în armonie cu firea - datorită credinței în Dumnezeu, lucrurile și lumea capătă un sens și o coerență care dau omului așezare și echilibru sufletesc. De asemenea, țăranul se află într-o bună legătură cu animalele, care nu sunt tratate ca niște valori strict economice, el "punând în lucrare nu numai mintea sa, ci și inima în raportul său cu ele" (Pr. Dumitru Stăniloae). Tanti Elisaveta care-și conduce oile către casă e o icoană din România profundă. 

În pofida singurătății și a tăcerii în care își duce viața (singurătate în care trăiesc astăzi atât de mulți țărani și bătrâni, ai căror copii sunt plecați departe de vatră și țară), existența acestei bătrânici, așa cum este reflectată în cadrele albumului, pare a emana serenitate, așezare, împăcare, echilibru. Trăsături degajate chiar din gestul aprinderii unei lumânări la crucea fiului ei plecat de lângă ea acum câțiva ani. Chiar și din lacrimile ce îi curg în tăcere și pe care și le ascunde, în penultima fotografie. Asumate ca pe un firesc al vieții. Fiindcă toate sunt în mâinile lui Dumnezeu, iar omul trece prin această viață ca un călător, care merge netulburat către ținta sa. "Nu mă pierd datorită icoanei", spunea marele artist Horia Bernea, refondatorul Muzeului Țăranului Român, un cunoscător în profunzime și iubitor al sufletului țărănesc. Acest "Nu mă pierd datorită icoanei", principiu care marchează gândirea țărănească, transpare din ultima fotografie, care încheie, într-un mod plin de semnificație, albumul fotografic. 

Irina Bazon

Albumul foto poate fi descărcat DE AICI.