ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Apostolul neamurilor asigură că ”împărăția cerurilor nu este mâncare sau băutură,  ci dreptate, și pace și bucurie” – dreptate mai întâi în sensul că fiecare să primească după cuviință, ceea ce preîntâmpină neînțelegerile  și alungă cearta, aduce pace în relațiile dintre oameni dimpreună cu  bucuria de a trăi dimpreună, necontenit binecuvântând pe Dumnezeu ”Cel Sfânt și Bun”.

În alte părți, Mântuitorul exemplifică funcționalitatea acestui principiu în diferite situații concrete ce au devenit paradigme ale vieții creștinilor. Valoarea cardinală în jurul căreia gravitează toate celelalte este milostenia devenită îndemn pentru toate timpurile: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru cel din ceruri este”. În altă parte citim îndemnul de o actualitate permanentă: „Duceți-vă și învățați ce înseamnă Milă voiesc, iar nu jertfă. Căci n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” Pentru acesta, Mântuitorul a dat mai multe pilde a căror apoteoză este însăși  pilda propriei vieți, căci pe cruce fiind, osândit pe nedrept, cu brațele întinse ca într-o supremă îmbrățișare e spre a cuprinde omenirea toată s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”.

Judecata începe cu un om care datora zece mii de talanți, o sumă importantă și, omul cum nu avea cu ce să plătească, stăpânul a poruncit să-i fie vândut el și întreaga familie și asta pentru a vedea valoarea imensă a datoriei. Datornicul s-a rugat, cum era firesc, să-i fie acordată o păsuire și a fost răsplătit cu  ștergerea datoriei, anume ca, la rându-i, să ia aminte și să facă asemenea. Ne întrebăm, nu retoric, cât de mare ar fi fost cruzimea dacă păsuirea era mai mică. Sf. Chiril al Alexandriei  scrie că a făcut astfel pentru a arăta cât de înstrăinați de Dumnezeu sunt cei nedrepți și nemiloși care astfel merită cuvintele amare ”Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine toți cei nedrepți”. Cuvintele sunt rostite de Fiul Omului dar și a lui Dumnezeu căruia cei doi orbi îi ceruseră să-i vindece ”fiindu-ți milă de noi” și pe dată au fost vindecați.  Nouă, celor de rând se cuvine a fi cu atât mai mult milostivi cu cât, prea bine știm, că suntem păcătoși, poate chiar într-o măsură mai mare. Mai mult, tot ce avem bun de la Domnul avem și spune Psalmistul cât de vană ne-ar fi munca fără ajutorul lui Dumnezeu.

Acum, sărmanul om, cum nu avea cu ce plăti, crudul stăpân a poruncit neiertător să fie vândut el cu întreaga familie și ne imaginăm cât de cumplită poate fi despărțirea de singura bucurie adevărată din care decurg celelalte – bucuria de a fi cu Dumnezeu. Se spune că. Odată, un înțelept nu se ruga să-i fie bine ci, supus, accepta și cel mai rău numai ca Domnul să-i fie alături și cu bună dreptate. Mai este o poveste cu un om care-l simțea mereu alături pe Dumnezeu și în față avea urmele pașilor dimpreună făcuți. S-a întâmplat ca atunci când i-a fost cel mai greu să aibă în față doar o pereche de pași iar bietul om, simțindu-se părăsit a întrebat: Unde erai Doamne când mi-a fost cel mai greu. Cu blândețea fără seamăn, Domnul i-a spus: O biet copil…pașii ce-i vedeai erau ai mei purtându-te pe tine”. Da, nu există bucurie mai mare, dătătoare de viață decât a-L simți alături pe ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. Cei care se înstrăinează de Dumnezeu din proprie voie vor auzi la judecată: ”Nu știu de unde sunteți. Depărați-vă de la Mine, voi lucrători ai nedreptății”.

Să avem neîncetat în minte și inimă că Domnul ne-a iertat păcatele prin apa botezului și jertfa pe cruce

Să luăm aminte și la faptul că sluga a cerut doar o păsuire, iar Domnul i-a iertat datoria în întregime. Era, neîndoielnic, un act de milostivire însă și o pildă ca, la rându-ne. făcuți după ”chipul și asemănarea Lui” să facem aidoma. Asta pentru că ”Stăpânul” este Fiul lui Dumnezeu ”prin care toate s-au făcut”. Cei zece mii de talanți sunt păcatele care decurg din încălcarea celor zece porunci date în Vechiul Legământ. În Rugăciunea împărătească cerem în fiecare dimineață și seară să ni se ierte păcatele noastre ”precum și noi iertăm greșiților noștri” într-un act de asemănare cu chipul Celui după care am fost făcuți ca o încununare a creației. Și a făcut-o, cum spune Apostolul neamurilor ”ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, și l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce”. A făcut-o prin apa Botezului și prin jertfa sângelui Său dătător de veșnicie. S-a întâmplat ca, ieșind, sluga să întâlnească un semen ce-i datora doar o sută de dinari și, deîndată, punând mâna pe el, sugrumându-l, i-a cerut imperativ: ”plătește-mi ce ești dator!” Nu i-a trecut prin minte că îngerii cei mereu veghetori îl vor acuza în fața lui Dumnezeu. Este ca o orbire fără leac fiindcă e a ochilor sufletești, singurii care pot vedea limpede. Mai înainte însă, Domnul pedepsește spre îndreptare după cuvântul lui David: ”M-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”, pentru că, Bun Părinte, Domnul ceartă pe cine iubește ”.

Acum, cel ce era asemenea lui slugă, l-a rugat ”Îngăduește-mi și voi plăti, dar parcă ar fi vorbit în zadar, cel la fel cu el dator dar căruia i se ștersese zapisul părea că nu aude. Lipsa de recunoștință este, din păcate o meteahnă a multora dintre noi și, spre dumnezeiască pilduire, Fiul lui Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar și, totodată expresia supremei iubiri – iertarea. Dar, nemilostivul datornic părea a nu auzi nimic decât pentru a fi și mai înverșunat. Ne amintim cum Petru L-a întrebat de câte ori trebuie să iertăm, în Vechiul Legământ spunându-se de ”șapte ori câte șapte”, Hristos a spus: ”de șaptezeci de ori câte șapte” și cum șapte este numărul perfect, însemnă mereu. Aici întâlnim din nou strălucitul exemplu al lui Hristos, care iertând păcatele a vindecat multe boli. Când cei doi orbi i-au cerut să vadă ”fiindu-ți milă de noi”. Hristos le-a împlinit ruga.

Cel ce nu iartă, se condamnă pe sine

Lipsa de milostenie a fostului datornicului a mers până la capăt încât a întemnițat pe cel care avea de plătit o sumă cu mult mai mică. Judecându-l, Domnul, Cel ne-a învățat să cerem iertarea greșelilor ”precum și noi iertăm greșiților noștri” i-a spus: ”Nu se cădea ca și tu să ai milă precum și eu am avut milă de tine?” Cel care nu vrea să ierte, se condamnă pe sine iar în această situație, cu atât mai mult cu cât suma era cu mult mai mică – o sută de dinari – în timp ce datoria lui era de zece mii de talanți. În esență, practic, se condamnă singur și irevocabil. Din nefericire, suntem nevoiți să recunoaștem că mulți dintre noi vrem să fim iertați, uneori chiar fără a cere, însă adesea motivăm cumva neputincioși: ”nu pot ierta în ruptul capului”. Nimic din acestea nu au fost luat în seamă de datornicul nemilostiv, suferind de un egoism nemăsurat, anulând și pedeapsa și darul. Sărmanul datornic a fost aruncat în închisoare până la achitarea datoriei. Cuprins de mânie, Judecătorul l-a predat chinuitorilor până urma a-și achita în întregime suma  datorată. Chinuitorii pe mâna cărora a fost dar sunt îngerii și pedeapsa e pentru totdeauna căci, Hristos nu a spus ”la fel vă va face și tatăl vostru”, ci Tatăl Meu câtă vreme oameni de asemenea fel nu se cuvine a-L numi pe cei nevrednici. Pilda cuprinde ca într-o acoladă dragostea pe care Domnul o are pentru fiecare și dăruiește fiecăruia  ceea ce îi este prielnic îmbunătățirii condiției sale de ”homo sapiens” . Înțelepciunea supremă pentru om fiind a face voia Tatălui pe pământ cum îngerii o fac în ceruri, Dumnezeu fiind Iubirea ”care nu cade niciodată”. La sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii, preotul spune ca ”binecuvântarea Domnului să fie peste noi toți împreună cu iubirea Fiului Său și împărtășirea Duhului.

Când avem tentația a ne judeca semenii cu varii mustrări să nu uităm că cerem ”și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. În Pilde citim cum ”numai binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogățește”, este suprema bogăție pentru că ”Dumnezeu este Iubire” și numai cel ce se exclude singur va suferi într-un exil al iubirii de sine păgubitoare cum nu se mai poate. Pilda datornicului nemilostiv arată necuprinsul împărăției lui Dumnezeu și cum binecuvântarea lui singură îmbogățește, mângâie, vindecă, dă putere să ne înalțe din locul căderii noastre. Se cuvine, în consecință, să stăruim în a merita binecuvântarea Domnului și a ține departe orice rău chiar dacă e doar umbră a unui gând. O putem face simplu spunând doar ”Doamne miluiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți pe noi cei ce-ți cântăm Aliluia”.

Începutul este iertarea, forma a iubirii și Părintele Profesor Ștefan Alexe la fiecare mărturisire începea întrebând dacă suntem în ”supărare” cu cineva și, cum repeta, a devenit obicei de a fi mai îngăduitori unul față de celălalt și, astfel, reușeam să fim dimpreună cu sufletul ”întru numele Domnului”. Textul nu precizează ce fel de chinuitori și nici nu e nevoie câtă vreme depărtarea de Dumnezeu este greu de suportat fiind o îndepărtare de Adevărul care ne face liberi, și Viața în deplinătatea veșniciei ei lunecând lesne pe cărările lunecoase ale rătăcirilor, când, întrebați ”unde ești” nu putem răspunde decât ”aici”, un fel de închisoare într-un spațiu prea mic pentru setea de Dumnezeu a sufletului căruia îi rămâne doar a fi ”doritor de moarte”. Oricât de grele ne-ar fi păcatele, grijile și suferințele, să avem în minte că Dumnezeu plouă și peste cei buni și peste cei răi și, căutând a-i fi asemănători, cum îndeamnă Apostolul neamurilor  „Fiți buni între voi și milostivi iertând unul altuia, precum și Domnul v-a iertat vouă, în Hristos" . În alt loc zice: „Îngăduiți-vă unul pe altul, iertând unul altuia; iar dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, așișderea iertați și voi".

Sfântul Efrem Sirul,  vorbind despre iertarea celor ce ne greșesc, de care atârnă și iertarea păcatelor noastre, zice: „Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este ușoară! Că ce greutate și ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greșelile cele ușoare și de nimic vrednice, spre a ni se ierta și nouă cele ale noastre." Și mai departe:„Nu am zis să-Mi aduceți bani, sau țapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceți: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios și ușor și scurt ne-a poruncit, zicând: Tu iartă fratelui tău greșelile lui și Eu îți iert pe ale tale! Tu însă nici greșelile nu ierți, poate puțini bani doi sau trei dinari, iar Eu nenumărați talanți îți dăruiesc ție. Tu nu mai ierți nimic dăruindu-i, iar Eu îți dau ție vindecare și împărăție îți dăruiesc. Și darul tău atunci îl primesc când te împaci cu cel ce îți vrăjmășește ție, când nu ai vrajbă asupra cuiva întru mânia ta. Când ai pace și dragoste către toți, atunci rugăciunea ta este bine primită și prinosul tău bine plăcut și casa ta este blagoslovită și tu ești fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine? La rându-i, Sf. Isac Sirul spune că ”sămânță pe piatră este ruga celui care nu iartă”.

Cum toți suntem datori lui Dumnezeu cel Sfânt și Bun și semenilor care ne-au ajutat fie și cu un cuvânt de alean și un sfat ajutător să spunem cu Tudor Arghezi, autorul unor Psalmi de uluitoare profunzime și frumusețe:

Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat in câmpie,
Cu fruct amar si cu frunziș
Țepos si aspru-n îndârjire vie.
Tânjesc ca pasarea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Sa cânte~n mine și sa zboare
Prin umbra mea de fum.
Aștept crâmpeie-n zbor de gingășie,
Cântece mici de vrăbii si lăstun
Să-mi  mi se dea  și  mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceață,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Și prins adânc intre vecii și  ceață,
Nu-mi stau pe coaja moile omizi.
Nalt candelabru, straja de hotare,
Stelele vin si se aprind pe rând
in ramurile-ntinse pe altare -
Si te slujesc; dar,
Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Si de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci si~nvățăminte,
Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns.
în rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini și sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, cate un pui de înger,
Să bată alb din aripa la lună,

Sa-mi dea din nou povață ta mai bună.

In Memoriam Elena Solunca

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews