Inițiem aici o serie de tâlcuiri la ceea ce mi se pare a fi domeniul noopedagogiei inaugurat la noi de către filosoful și logicianul Alexandru Surdu. Contribuțiile sale în această direcție au dobândit forma unor cicluri de lecții și conferințe. În convingerea filosofului român, există o pedagogie a gândirii colective și această pedagogie adeverește lucrarea modelatoare a marilor spirite asupra minții omenești. Prezența acestora „mari” într-o cultură este cea mai prețioasă avere învățătorească a unui popor.

Metodica actualizării acestei avuții este domeniul pedagogiei spirituale sau cu termenul consacrator, al noopedagogiei (de la nous, spirit, în grecește).

Opera marilor spirite este lucrătoare dacă știm s-o menținem trează în conștiința publică. Misiunea aceasta și-o asumă noopedagogia, care este, în esența ei o pedagogie neptică sau trezitoare. Noopedagogia pe care o datorăm lui Alexandru Surdu include lecții de reactivare a efectelor modelatoare ale marilor spirite asupra conștiinței publice. Alexandru Surdu a intuit chestiunea în toată gravitatea ei și lecțiile sale includ tocmai această lucrarea de activare trezitoare în conștiința contemporanilor a lucrării tăcute a marilor opere, momente exemplare, figuri tutelare aparținătoare istoriei spirituale a unui neam.

Vom evoca această parte surprinzătoare a vieții și operei sale, mai ales că aceste lecții sunt probabil mesajul său special către succesori, adică partea testamentară a vieții și operei sale pentru cei vrednici să primească valoroasa lui moștenire. Ne oprim cât de fugar din risipirile noastre ca să putem contempla un om și ideile sale la ceasul tainic al trecerii sale prin vama cea mare. Când omul trupesc este cu noi îl privim ca pe un om obișnuit. Cu toate că nu lipsesc momentele în care-l contemplăm înaintând pe calea ascensiunii stelare, a unui urcuș discret dar neînduplecat spre locul de întâlnire cu duhul altora mari, ba chiar cu duhul neamului.

Calea aceasta este cea pe care merg îndrumătorii, călăuzitorii, dascălii de neam. Așa a fost, așa este filosoful învățătoresc Alexandru Surdu, frate din veac cu marii învățători și dascăli de neam precum a fost și este Sf. Mitropolit Andrei Șaguna. Pe sfântul Andrei Șaguna l-a evocat Alexandru Surdu, cu intenție neptică, precum am precizat, într-una dintre lecțiile sale de noopedagogie națională, pe care trebuie să le readucem în actualitatea învățătorească a vieții și operei celui ce-a plecat o clipă spre a se întoarce definitiv între noi.

Iată-i tâlcuirea paideumatică la figura sfințitoare și deopotrivă eroică a Marelui Mitropolit: „Unul dintre cei mai mari luptători, care a trăit odată pe acest pământ, pentru unitatea națională a românilor, a fost Mitropolitul Andrei Șaguna, de la a cărui naștere se împlinesc 200 de ani. A fost cel mai mare Mitropolit al Ardealului și cel mai mare Mitropolit al tuturor creștinilor. Cel mai mare luptător pentru nația română și apărător al credinței ortodoxe”. 

Cu Sf Mitropolit Andrei Șaguna, ne spune filosoful Alexandru Surdu, s-a scris una dintre paginile tulburătoare ale salvării unui neam prin arma școlii. Alexandru Surdu l-a ales pe Sf Andrei Șaguna pentru ca prin evocarea vieții și lucrării acestui sfânt să ne avertizeze asupra primejdiei adormirii spirituale a generațiilor succesoare, să ne ferească de adormirea cea din duh, care aduce moartea sigură a unui popor. Dacă alunecăm în uitare de sine și-n delăsare națională ne condamnăm sigur la pieire de neam.

Sf Mitropolit Andrei Șaguna, ne tâlcuiește Alexandru Surdu ne-a scos, ca popor, tocmai dintr-o asemenea primejdioasă delăsare: „După ce a ajuns Mitropolit al Ardealului și președinte al ASTRA, a înființat școli (în primul rând pentru preoți, ca să fie instruiți, iar în al doilea rând, pentru ca preoții și cu ajutoarele lor să-i instruiască pe ceilalți), biblioteci. A rămas prin datină ca ajutorul preotului să fie numit dascăl, pentru că el era și învățător. Și acolo învățau, în curtea bisericii, în zilele frumoase, sau înăuntru sau în casa parohială. Aceste lucruri dacă nu le făcea Andrei Șaguna pierea nația română din Transilvania, așa cum a pierit din toate zonele învecinate. Se duceau grecii la vânătoare de valahi, iar la Moscopole albanezii puneau tunurile și omorau tot ce mișca. Atâta cruzime a fost din partea vecinilor noștri iubiți împotriva românilor. Și, după cum se comportă, nici în zilele noastre nu sunt departe de aceste considerații. Aflând despre planurile lui Andrei Șaguna, Curtea de la Viena era înștiințată că Mitropolitul concepe renașterea noului imperiu daco-roman. El vroia să unească pe toți românii din Nordul Mării Negre până în Peloponez”.

Pe acest sfânt și dascăl de neam l-a chemat Alexandru Surdu la ceas de comemorare duocentenară a lucrării dascălului de neam ca să ne trezească din somnul cel de moarte în care se pare că începem a ne scufunda când orologiul veacului déjà ne cheamă la trezvia în stare să prevină adormirea de obște. „Nu putem să ne batem joc de trecutul nostru istoric fără să fim vreodată pedepsiți! Pe unde te duci vezi monumentele, cam neîngrijite, și cimitirele eroilor, la care nu mai depune nimeni nicio floare. Dar dacă citim cu atenție ce scrie pe monumente, ne cutremurăm: „spuneți generațiilor viitoare că noi am dat jertfa supremă pe câmpul de onoare!”. Așa scrie pe monumente! Și nu trebuie să uităm! Și trebuie să o spunem!”.

Filosoful învățător ne strigă pe toți, ne avertizează cu chemare neptică: e ceas târziu, ne avertizează acest mare filosof de formula 1, cum îi numise el pe cei chemați să fie oglinda vremurilor și a culturilor, e vremea să ne trezim. În jurul nostru se precipită duhuri viclene, chemări înșelătoare, monumentele predecesorilor glorioși ne privesc mustrător, manualul de istorie a fost pângărit, marile repere ale culturii și istoriei „latinității ortodoxe” zac îngropate în nesimțirea noastră cea împietrită. „Astăzi trăim într-o criză națională deosebită. Nu e vorba de criza aceasta financiară, care încă nici nu s-a declanșat ca lumea. Sub ochii noștri pierdem câte o bucată de Românie”. Sunt cuvinte trezitoare, sunt avertismente ale unui mare îndrumător, care n-a plecat ci tocmai s-a întors. Se cuvine să recapitulăm aceste lecții neptice ale celui ce ni se descoperă sub chipul său de învățător și îndrumător ca să poată spune cu psalmistul : „Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale…”. Inițiem aici un serial de suflet dedicat lecțiilor de pedagogie națională a ultimului mare filosof român de stirpe interbelică, Alexandru Surdu.

Trag nădejedea că vor urma și primele tâlcuiri la sistemul său de filosofie pentadică prin contribuția celor ce-i sunt discipoli cu adevărat. Să urcăm și noi spre ziua a patruzecea a ascensiunii sale ca să fie cuvântul nostru rugăciune cât de nevrednică și mărturisire cutremurată pentru acest mare creștin și român ca să se decanteze memoria sa pe axul care leagă Marmația de Șaguniștii Dobrogei (va continua).