ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Textul care urmează este introducerea cărții lui Mike Fairclough, 2030 – un roman distopic destinat adolescenților.

Text publicat inițial de ZeroHedge, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Înainte să înceapă povestea, vreau să discut direct cu tine.

Când eram de vârsta ta, cărțile pe care le studiam la școală erau periculoase în cel mai bun sens al cuvântului. Citeam Ferma Animalelor și 1984 de George Orwell. Citeam Împăratul Muștelor de William Golding. Descopeream poveștile eroilor mitologici – bărbați și femei obișnuiți care se confruntau cu încercări extraordinare.

Aceste cărți nu erau însoțite de „avertismente”. Nu erau cenzurate ca să ne protejeze. Erau menite să ne tulbure, să ne provoace, să ne trezească.

Am crescut într-o epocă în care băieții erau băieți și fetele erau fete. Părinții noștri și, înaintea lor, bunicii noștri, luptaseră în războaie sau crescuseră pe lângă cei care făcuseră asta.

Ei ne-au învățat tăria de sine, rezistența și curajul de a ne ridica atunci când se întâmpla ceva rău.

Am fost crescuți de asemenea cu mândria față de moștenirea noastră britanică. Istoria noastră, cultura noastră, tradițiile noastre și drapelul nostru erau lucruri care de respectat, nu de rușine.

Am învățat că națiunea noastră s-a ridicat împotriva tiraniei în două rânduri și a plătit preț de sânge. Am cântat cântece care slăveau trecutul nostru. Am fluturat Union Jack [steagul Marii Britanii] ca pe un simbol al unității, libertății și demnității.

Astăzi, copiilor și tinerilor li se spune să își privească istoria, nu ca pe o sursă de mândrie sau de tărie, ci ca pe un catalog al vinovăției.

Ei sunt învățați că victoriile strămoșilor lor au fost crime, că vitejia a fost a fost cruzime și că jertfa a fost opresiune.

Ei sunt îndemnați să se îndepărteze de moștenirea lor, să își trateze propriul steag ca pe un simbol al rușinii și să creadă că civilizația care altădată apăra libertatea este acum prea ofensatoare pentru a mai exista.

O mare parte din ceea ce ne-a format pe noi vouă v-a fost furată. Cărțile care odinioară inspirau răzvrătirea sunt tratate acum ca niște obiecte periculoase.

Sălile de clasă au devenit centre de îndoctrinare. Copiii sunt învățați să se teamă de vremea de-afară, să se îndoiască de propria identitate, să repete sloganuri despre „incluziune”, în timp ce adevărul adevărat este șters.

Bărbații sunt numiți toxici doar pentru că sunt „bărbați”. Femeilor li se spune că bărbații pot fi femei și că, prin urmare, femeile sunt de prisos.

Am fost mulți ani director de școală și aproape 30 de ani am predat în cadrul sistemului de învățământ englez. Acum sunt autor de cărți, editor, scriitor și militant pentru libertate.

Am pierdut numărul părinților care mi-au zis: „Scrie ceva pentru copiii noștri, ceva care să spună adevărul!”

De aceea am scris 2030.

Nu vă lăsați înșelați: această carte nu este ficțiune pură. Este o profeție. Dacă acum nu facem nimic, dacă rămânem tăcuți, dacă acceptăm fiecare lozincă și fiecare temă pe care ne-o impun, atunci 2030 nu va fi doar o poveste. Va fi viitorul vostru.

Adulții pot să nu fie de acord, dar sarcina rezistenței le va reveni tinerilor. Ție.

Așa că citește cu atenție. Ține minte ce a fost șters. Și, când va veni momentul să ridici, ia această decizie cu convingere și hotărâre. Pentru că dacă tu nu te ridici, nimeni altcineva nu o va face.

Notă despre stilul cărții

În calitate de director de școală, abordarea mea în privința educației era cea recunoscută la nivel internațional. Își avea rădăcinile în ceva numit educația caracterului, o concepție de la care se aștepta ca tinerii să-și depășească zonele de confort.

I-am văzut pe copii înflorind când făceau focul la temperaturi sub zero grade, trăgeau cu pușca cu mână sigură, înnoptând sub cerul liber și confruntându-se cu provocări personale care cereau curaj.

Asemenea experiențe i-au dezvoltat. Le-au dat putere. Le-au călit rezistența.

Această carte este scrisă cu același spirit. Ești pe cale să intri într-o lume distopică. Este concepută în mod deliberat pentru a da această senzație.

Este posibil să simți primele capitole ca pe un chin, grele, necruțătoare. Acest lucru este intenționat. Aici nu e vorba de TikTok, cu efectul său rapid de dopamină, nici de vreun blockbuster de Hollywood care începe cu explozii.

Această poveste cere de la tine concentrare, rezistență. Călătoriile cele mai grele sunt cele care ne schimbă cel mai profund.

Și, dacă primele capitole stabilesc cadrul acestei lumi apăsătoare, călătoria nu se oprește aici.

Drumul se lărgește, ritmul se iuțește și ceea ce urmează îți va răsplăti perseverența.

2030 nu este o carte obișnuită. Pe măsură ce citești, vei descoperi că nu ești doar un observator. Ești un participant. Această poveste este ancorată în realitate. Ție, cititorule, îți revine rolul cel mai important de jucat.

Așa că puneți centura de siguranță. Rămâi cu mine. Să intrăm împreună în anul 2030. Căci, atâta vreme cât nu vei realiza că te îndrepți ca un somnambul către o distopie, nu vei putea începe să deschizi ușa închisorii tale.

Și, atunci când acest moment va veni, vei descoperi cât de puternic ești cu adevărat.

Capitolul I: Închisoarea Digitală

George s-a trezit și în jurul său era liniște. Nu o liniște plăcută, ci o liniște apăsătoare, artificială, a unei lumi fără cântec de păsărele, fără trafic de mașini, fără râsete. Consiliul găsise mijloacele să aducă la tăcere până și zorile.

Camera lui era identică cu toate celelalte camere: pereți pătrați, lumină palidă, un pat fără moliciune.

Pe perete licărea un ceas, dar acele sale nu ticăiau. Timpul era măsurat acum în doze și date, nu în ore și minute.

S-a ridicat încet, apăsându-și ochii cu palmele. Din nou același vis, un sunet pe care nu îl putea identifica, un murmur vesel, un râs de copil care nu aparținea acestei lumi.

A încercat să-l prindă și să-l păstreze în memorie, dar acesta i-a alunecat ca apa printre degete.

Consiliul Mondial pentru Siguranță numea aceste frânturi „spini”. Cetățenii erau instruiți să le raporteze imediat, să se prezinte pentru a fi corectate. Însă George învățase să păstreze tăcerea. Să poarte spinii în tăcere. Să-i lase să ardă ca un foc tainic.

Nici astăzi nu avea să fie altfel. Se va îmbrăca în uniforma Consiliului Mondial pentru Siguranță, va străbate străzile Consiliului, va rosti cuvintele Consiliului.

Însă, în sinea lui, purta ceva ce injecțiile și lecțiile nu putuseră șterge. O urmă a unei alte vieți. Un murmur care îi amintea că lumea fusese cândva cu mult mai mult decât ce este astăzi.

Și zidurile, chiar dacă George încă nu știa asta, își aminteau și ele.