Acum fix 31 de ani, cam pe la ora 1.30, ne retrageam din Piata Universitatii sub o ploaie de trasoare. Prof. Dumitrescu, Papi, Cristi Motiu, Bogdan Vancu si inca 2-3000 de oameni ramasi in piata pana la ora 01.00.

Un cer mai rosu ca in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 n-am mai vazut niciodata.

Cine a facut greseala sa se refugieze la metrou a ajuns direct la Jilava. Altii, direct la morga. A fost o loterie, insa la 20 de ani te crezi mereu castigator. Nu-ti imaginezi ca poti pierde sau ca poti fi luat in catarea pustii.

Era fenomenal ca puteam sa urlam din toti bojocii "Jos Ceausescu" si "Jos comunismul", ceea ce, de altfel, facusem toata ziua.

In drum spre casa, pe traseul Piata Rosetti, Mosilor, Obor, Teiul Doamnei era plin de patrule dar nu ne-au saltat. Era evident de unde venim dar probabil ca simteau ca sfarsitul e aproape.

Pana pe 25 decembrie am fost in toate zonele fierbinti. In 22, dimineata, am intrat in sectia 1 de pe Ana Ipatescu, unde aflasem ca fusesera inchisi manifestanti. Tot pe 22 eram in CC.

Pe 23, impreuna cu Bogdan Vancu am fost tinta unor tiruri executate din acel ARO care a zacut apoi, facut armonica, pana in primavara 1990 in fata teatrului Mic de langa Piata Rosetti. Noi am pus mana pe ocupantii masinii, noi i-am dezarmat, noi i-am salvat de la macel si tot noi i-am trimis la TVR unde n-au ajuns nici pana in ziua de azi.

Purtau uniforme ale armatei romane, fara petlite si fara cuc la boneta, dar nu vorbeau limba romana.

Nici unul din gasca noastra nu si-a luat ulterior certificat de revolutionar. Nu cred ca era complicat dar fusesem acolo pentru ca asa ne dictase constiinta, nu ca sa obtinem un castig material.

Daca nu era ziua/seara/noaptea de 21 decembrie, daca n-ar fi stat in Piata Universitatii cateva mii de nebuni/inconstienti, cine stie ce s-ar fi ales de Timisoara.

Coincidenta, fiul meu Vlad s-a nascut tot pe 21 decembrie, acum 17 ani. Oricum, noaptea de 21-22 decembrie e intotdeauna prea scurta pentru cate ganduri ma bantuie.