Chiar azi, 15 iunie, se împlinesc 30 de ani de la apariția celebrului ziar „ZIUA”, condus de jurnalistul Sorin Roșca Stănescu și redactorul șef Adrian Pătrușcă. Am avut bucuria să fac parte din echipa editorială a ziarului, ca „Editorialist”.

Am publicat, în afară de editorialele din paginile 4-5, multe alte anchete, investigații care au locul lor în istoria presei.

Fără îndoială, cea mai cunoscută investigație este cea intitulată „LIICHEANU”. Pentru prima oară era pus la zid Gabriel Liiceanu, fiind acuzat de noi de plagiat din Heidegger, de antedatarea unui text care să-l prezinte ca „mare disident”, de publicarea la editura acestuia a unei cărți care-l demola pe Constantin Noica, omul fără de care Liiceanu n-ar fi existat decît ca profesor pe undeva.

În săptămîna care a urmat apariției acestui articol, în toată presa au apărut aproape 100 de articole care aveau ca țintă „linșarea” noastră! Iar ulterior ne-am ales cu procese finalizate cu victoria noastră! Despăgubirile „morale” pretinse de Liiceanu erau de sute de mii de euro. S-a ales cu nada.

De dragul amintirii de la „Ziua”, republicăm acest deja celebru articol marca Ion Spânu și editorialul însoțitor al lui Victor Roncea:

LIICHEANU

Autorul „Apelului catre lichele” este acuzat ca a furat din Heidegger, si-a inventat disidenta, si-a cosmetizat opera ante-decembrista si, in general, are mari probleme de morala.

Ziaristul si scriitorul Ion Spanu, director al revistei „Cartel”, il acuza pe Gabriel Liiceanu ca a plagiat din Martin Heidegger. Spanu face o trecere in revista a momentelor pe care Liiceanu incearca sa le ascunda: plagiatul, trecutul marxist, denigrarea lui Constantin Noica. Scriitorul Constantin Barbu, membru al grupului de la Paltinis, declara pentru ZIUA ca „Liiceanu pare a suferi de o boala secreta si grea, care se numeste plagiocefalie, caci se pare ca nu numai Heidegger <<a patit-o>> sub pana autocrata a patronului de la Humanitas”.

Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe asa de pur cum vrea sa para in repetatele sale Apeluri nationale. El a plagiat in cartile sale din operele altora, si-a antedatat texte pentru a-si justifica o disidenta imaginara – intr-un cuvant defineste prin comportament exact tipul pe care il condamna: licheaua.

Cand a publicat, in 1989, „Apelul catre lichele”, Gabriel Liiceanu exprima o adevarata platforma intelectuala a Revolutiei anticomuniste, motiv pentru care cu totii am aderat la continutul acestui text. Parea sa fie o reconciliere prin penitenta, recunoasterea unor vinovatii menite sa purifice societatea abia iesita de sub dictatura. Am crezut atunci ca Liiceanu da un exemplu personal de iertare prin asumarea propriului trecut, insa abia astazi intelegem ca, de fapt, dumnealui n-a facut altceva atunci decat sa treaca in cealalta barca, printr-un soi de oportunism ce merita sa fie studiat.

Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui sa fuga ca dracul de tamaie de cuvantul lichea si asta pentru ca, semantic, chiar numele domniei sale s-ar putea sa-si afle originea pe acolo. Etimologic, lichea vine fie din turcescul leke, care inseamna om de nimic, netrebnic, secatura, fie din macedoromanul liche, neogrecul lekďż˝s, albanezul likje sau bulgarul lekďż˝, care inseamna pungas, ticalos sau smecher (v. „Dictionarul enciclopedic”, vol. IV, ed. Enciclopedica, 2001, p. 104 si Alexandru Cioranescu – „Dictionarul etimologic al limbii romane”, ed. Saeculum I.O., 2002, p. 467). Ne vom detasa de semnificatiile dure ale cuvantului lichea, desi, ca moralist al natiei, Gabriel Liiceanu ar trebui sa tina cont de lucrurile din viata sa care nu-i fac cinste, dar pe care singur le-a aruncat pe piata (abandonarea propriului copil inainte ca acesta sa se nasca, etc.) intr-un alt jurnal al sau, „Usa interzisa”, unde se autointuleaza „un impostor de anvergura” (p. 85). Grav este ca impostura lui Gabriel Liiceanu se extinde si in sfera prestatiei sale publice ca intelectual, elitismul sau fiind mai degraba un soi de lichelism pur. Sa exemplificam.

De ce a scos paginile despre Marx?

In toata literatura romana stiam pana de curand un singur exemplu de autor, proletcultistul A. Toma, care, la schimbarea regimului politic, si-a modificat un volum de versuri publicat anterior, inlocuindu-l pe Iisus Cristos cu Lenin! Gabriel Liiceanu il urmeaza in netrebnicie. Prima sa carte, „Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii”, a aparut in 1975 la Univers si a fost republicata la Humanitas in 1993. In nota editiei a doua, autorul scrie: „Am lasat deoparte sectiunea a treia a acelei editii si am pastrat doar sectiunile care se inscriau nemijlocit in tematica volumului…” Daca citim paginile scoase la reeditare observam ca anticomunistul de azi incearca de fapt sa-l faca uitat pe comunistul de ieri! In prima editie, intre pag. 203-209, Liiceanu il citeaza pe Marx de 12 ori, insusindu-si bine tezele acestuia. Evident, dupa Revolutie, deci dupa publicarea „Apelului catre lichele”, paginile respective nu mai dadeau bine la dosar si au fost rase. Sa le scoatem insa la iveala. La pagina 204, Liiceanu scria: „Desfiintarea proprietatii private devine astfel terapia locala in vederea unei realizari totale: cand uzul lucrului isi pierde natura egoista si cand simtul posedarii dispare, omul isi dobandeste integritatea senzoriala. <<Fiinta a trebuit sa fie redusa la aceasta saracie absoluta, ca sa dea nastere din sine bogatiei sale launtrice>> (Marx, 1968, 53). De-abia acum omul este liber sa-si insuseasca <<esenta sa omnilaterala intr-un mod omnilateral, deci ca om total>> (Ibid., 579).” Fan al marxismului pe atunci, anticomunistul de azi scria la pagina 208: „Pentru a ajunge la o intelegere marxista a fenomenului tragic trebuie efectuat un dublu demers: pe de o parte filosofia marxista trebuie receptata in rigoarea literei si a spiritului ei, purgata deci de intelegerile deopotriva schematice, vulgarizate si idilizante”. Pentru demonstratie, Gabriel Liiceanu il citeaza pe Marx: „Comunismul este forma necesara si principiul dinamic al viitorului apropiat”! Evident, paginile din care am citat mai sus au fost scoase din editia postrevolutionara. Desigur, e dreptul intelectualului Liiceanu sa creada in ce valori vrea, dar schimbarea de macaz in functie de regimul politic nu este o fata a lichelismului pe care se preface a-l condamna? Cum poti sa-ti masacrezi propriile carti si, in acelasi timp, sa arati obrazul altora ca nu se ridica la „inaltimea” moralei tale?

Liiceanu – plagiator

Cea mai grava infractiune pe care o poate comite un autor este, fara indoiala, aceea de a fura textele altora, adica sa plagieze. Nu ne referim aici la acuzatia adusa pe vremuri cum ca ar fi plagiat din Noica pentru ca intre timp aceasta a fost trecuta de Liiceanu intre actele sale dizidente (v. „Usa interzisa”). Vom scoate insa la iveala o hotie mult mai grava.

Martin Heidegger este unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, autor a peste 100 de lucrari de metafizica, avand discipoli in intreaga lume. Cartile sale sunt traduse azi in aproape toate limbile lumii. Lucrarea sa fundamentala, „Sein und Zeit”, aparuta in 1927, sta alaturi de cele mai mari creatii de metafizica: „Republica” lui Platon, „Critica ratiunii pure” a lui Kant sau „Fenomenologia spiritului” a lui Hegel. Gabriel Liiceanu a facut asadar, impreuna cu Thomas Kleininger, un lucru remarcabil prin traducerea in romana a lui Heidegger, „Originea operei de arta” bucurandu-se, pe buna dreptate, de un imens succes. Se pare insa ca textele lui Heidegger i-au placut lui Liiceanu atat de mult incat uneori le-a preluat ca si cum ar fi fost ale sale.

In vol. Martin Heidegger – „Repere pe drumul gandirii” (Ed. Politica, 1988), Gabriel Liiceanu are, la inceputul fiecarui text tradus, cate o „Nota introductiva” in care explica muritorilor de rand ce vrea sa spuna marele filosof german. Iata ce scrie, de pilda, in introducerea la „Despre esenta temeiului”: „Utilizat in chip factic, „a-fi-in…” presupune un raport spatial de continere: ceva se afla, este continut in altceva: apa in pahar, haina in dulap, bancile in sala de curs… Extinzand un asemenea tip de raport spatial, putem spune ca bancile sunt in sala de curs, sala de curs, in cladirea Universitatii, aceasta, in orasul Marburg, in landul Hesse, in Germania, in Europa, pe Pamant, intr-un sistem solar, in spatiul cosmic, in lume”(p. 58). Nici un citat, nici o trimitere. Asadar, am putea crede ca este gandirea lui Liiceanu despre heideggerianul In-der-Welt-sein. Nu e asa! Textul este pur si simplu furat chiar din… Heidegger! Mai exact din lucrarea fundamentala a acestuia, „Sein und Zeit”, tradusa in romaneste abia in 2003 de catre Catalin Cioaba si… Gabriel Liiceanu! Sa comparam „interpretarea” lui Liiceanu cu textul lui Heidegger: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiintari care este intr-o alta, precum este apa in pahar si haina in dulap… Aceasta relatie de fiinta poate fi amplificata. De pilda: banca in sala de curs, sala de curs in Universitate, Universitatea in oras si asa mai departe pana la banca in univers” („Fiinta si Timp”, p. 72). Ca sa nu fie nici un dubiu, iata si textul in germana: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das <<in>> einem anderen ist wie das Wasser <<im>> Glas, das Kleid <<im>> Schrank… Dieses Seinsverhďż˝ltnis lďż˝t sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hďż˝rsaal, der Hďż˝rsaal in der Universitďż˝t, die Universitďż˝t in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank <<im Weltraum>>” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tďż˝bingen, 1979, p. 53). Ca si in cazul de mai sus, Liiceanu incearca sa-si ascunda ticalosia. In loc sa puna banalele ghilimele si sa indice sursa, el prefera sa impopotoneze textul limpede al lui Heidegger cu lucruri minore: orasul Marburg, landul Hesse, Germania, Europa, nefacand altceva decat sa-si tradeze hotia. Ca sa vada lumea ce destepti suntem!

Disidentul post-revolutionar

O alta forma de lichelism o putem descoperi rasfoind chiar „Apelul catre lichele”, volum aparut in 1992. Cu o singura exceptie, cartea lui Liiceanu cuprinde o selectie de texte publicate dupa Revolutie in presa, indicandu-se la sfarsitul fiecaruia data si publicatia care l-a gazduit. Exceptia este textul „Meditatie despre activist” care nu a aparut nicaieri! Cu toate acestea, la sfarsitul lui ramanem stupefiati cand vedem ca este ante-datat: august 1989. Adica pe vremea comunismului! Ne-am putea intreba: avea nevoie Liiceanu de acest truc ieftin? Avea, caci textul ar fi trebuit sa fie singurul semn al dizidentei lui Liiceanu si doar nu era ca unicatul acesta sa fie datat post-revolutie! Gabriel Liiceanu a simtit imperios nevoia de a gasi in propria sa biografie un gest cat de mic de dizidenta pentru a-si legitima aerul acesta nou de anticomunist. Si daca n-a gasit unul real, a inventat acest text, pe care l-a antedatat, despre „tovarasa Olivia Clocotici” care nu i-ar mai fi aprobat a treia plecare la bursa in strainatate in Occident! Gabriel Liiceanu isi tradeaza sentimentul de frustrare in fata adevaratilor dizidenti in „Usa interzisa”, unde scrie extrem de dur impotriva lui Mircea Dinescu, pe care-l acuza ca „este simbolul si purtatorul de sens ala mahalalei contemporane la romani. El reprezinta in viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau in revista porno politica <<Plai cu boi>>, nascuta din aceasta mahala si intretinand-o, la randul ei, cu fast, abjectie si talent” („Usa interzisa”, p. 209). De fapt, Liiceanu nu nu are nimic impotriva icrelor si tuicii cu care Mircea Dinescu isi serveste invitatii la Cetate. Ceea ce-l roade pe Liiceanu este ca, sub pretextul ca-si pierde postul, a ratat ocazia, inainte de ’89, sa semneze alaturi de Andrei Plesu, Octavian Paler si alti intelectuali protestul in favoarea lui Mircea Dinescu, cand acesta fusese arestat la domiciliu, gest care, daca ar fi fost facut, ar fi cantarit mult mai mult decat glumita antedatata despre „tovarasa Clocotici”. Altfel cum ar fi putut sa-l acuze pe Dinescu despre felul in care-si trateaza invitatii la masa tocmai acela care se lauda ca a gatit unor prieteni „limba cu sos de maioneza, smantana si andive, piept de pui cu gutui, prune si mere la cuptor” (Ibid, p.246) sau Monicai Lovinescu „un snitel aurit”? Sau asa se defineste mai nou aristocratia, in functie de bucatarul cui esti?

Maestrul e fascist?

Poate ca l-am fi lasat pe Gabriel Liiceanu sa-si consume in tihna destinul de disident post-revolutionar, care i-a adus destule beneficii, daca, in goana dupa aceste avantaje, nu l-ar fi tradat pe Constantin Noica, cel care i-a fost maestru spiritual. Aproape ca nu este aparitie publica in care Liiceanu sa nu se legitimeze ca filosof din faptul ca a fost elevul lui Noica. El si, in parte, Andrei Plesu. In rest, ceilalti intelectuali care au lucrat ani de zile cu Noica, trecand pe sub ochiul vigilent al Securitatii, n-ar fi fost, dupa Liiceanu, decat niste vizitatori la Paltinis! Sorin Vieru, Andrei Cornea, Constantin Barbu, Francisca Baltaceanu, Marius Ghica, Marta Gutu, Serban Nicolau, Andrei Cornea, Rodica Croitoru sunt doar cativa dintre intelectualii tineri care, alaturi de Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, s-au adapat din acel izvor nesecat de cultura care a fost inteleptul de la Paltinis. Din acest impact spiritual, cultura romana s-a imbogatit cu traduceri fundamentale din Platon, Aristotel, Kant, Heidegger, Derrida, textele germane ale lui Eminescu sau carti de referinta despre marile culturi ale lumii. Dintre toti elevii sai, Noica a fost tradat de unul singur: Gabriel Liiceanu. La editura Humanitas, pe care o conduce, Liiceanu a gasit de cuviinta sa publice, din interese pe care multi dintre noi le stim bine, cartea Alexandrei Lavastine, „Paradoxul Noica”, in care, pe sute de pagini, autoarea vrea sa demonstreze ca Noica a fost… ideologul Garzii de Fier si al fascismului! Culmea impertinentei, pe care Liiceanu s-a facut ca n-o observa, este ca madame Lavastine isi bazeaza teoria pe textele scrise de Zigu Ornea, despre care documentele de la CNSAS, publicate anul trecut de „Observatorul cultural”, spun clar ca este cel care l-a turnat pe Noica la Securitate in legatura cu manuscrisul „Povestiri despre om”, de unde a inceput procesul lotului Noica, in care au fost arestati si condamnati multi intelectuali romani. Iata un exemplu: „Extremismul discursului si slabiciunea argumentarii desfid in asemenea masura analiza, ca pana si un istoric riguros si inspirat ca Zigu Ornea, care a consacrat anilor 30 din Romania o lucrare de aproape 500 de pagini, se va lasa pagubas calificand drept <<delirant>> ansamblul scrierilor legionare ale lui Noica” (p. 251). Un subcapitol al cartii publicate de Humanitas-ul lui Liiceanu se intituleaza chiar „Tanarul Noica si tentatia fascista”, in care citim: „Fascismul tanarului Noica trebuie resituat in contextul audientei crescande pe care miscarea legionara sau Garda de Fier a castigat-o in mediile intelectuale… Personalitatile cele mai proeminente ale Tinerei Generatii anticonformiste ce se afirma incepand cu 1927 – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica – nu scapa acestei contaminari” (p. 55). Comentand un articol al lui Noica, Lavastine scrie: „Acest text – care, dupa nivelul sau intelectual, pare opera unui sub-ideolog de provincie – continua cu o fraza ce ar putea fi regasita in orice brosura de vulgarizare legionara” (p. 251). Nu comentam aici tezele Alexandrei Lavastine, dar ne intrebam cat de mare lichea este acela care, cand este convenabil, defileaza in public cu Noica, iar cand este profitabil finanteaza o carte care-l pune pe tatal sau spiritual la zid? Nu poti, pe de o parte, sa preiei toate drepturile de editare a operei lui Noica si, pe de alta parte, sa-i finantezi denigratorii!

Du-te la Nucsoara, Liiceanu!

Prezentandu-si cartea „Apel catre lichele”, Gabriel Liiceanu isi face si o autopsie pe viu: „Aceasta carte nu este insa un portret al lichelei universale, ci spectacolul intruparii ei in perioada numita comunism. Licheaua care a facut cu putinta comunismul are desigur o multime din trasaturile lichelei eterne” (p. 149). Cuvintele acestea suna la Liiceanu ca un veritabil autoportret. In cartea aceasta exista un text din 1992, „Porcul nostru de serviciu”, in care ziaristul Mihai Tatulici este facut praf pentru ca l-a invitat intr-o emisiune pe poetul Adrian Paunescu: „Este dreptul lui Tatulici sa se recunoasca in fratele lui, porcul-Paunescu. Dar atunci este si obligatia lui sa se retraga o vreme din public, sa faca un pelerinaj la casa Elisabetei Rizea”. Textul se incheie apoteotic: „Du-te la Nucsoara, Tatulici!” Anii au trecut si, ca un oportunist de profesie, il vedem pe Gabriel Liiceanu cum primeste premiul pentru cel mai mare scriitor roman chiar din mana lui Mihai Tatulici, alaturi de care este vazut mereu in dezbateri publice. Ca Tatulici a uitat cuvintele scrise despre el in 1992, il priveste. Cum ramane insa cu Elisabeta Rizea „care, inaintea fiecarei anchete a Securitatii, isi facea cruce cu limba pentru a primi in ea forta de a nu trada”? Ar fi cazul sa i se raspunda teoreticianului lichelei cu propriile sale cuvinte: Du-te la Nucsoara, Liiceanu!

Aceasta scurta radiografie a celui care pozeaza public in instanta morala a poporului roman vrea doar sa demaste acest tip de discurs colectivist care, prin apeluri ipocrite, tinde sa impiedice exercitiul democratic al dezbaterilor publice, fie ele si acelea care-l vizeaza pe presedintele tarii. De altfel, o simpla trecere in revista a prestatiei publice a lui Gabriel Liiceanu tradeaza vocatia sa de procuror, de inchizitor, de om care nu exprima o opinie, ci de autoritate care pronunta sentinte. Apelurile lui Liiceanu, contrasemnate de grupuri mari de cetateni seamana prea mult cu adeziunile de care, dupa 1989, credeam ca am scapat, prin care licheaua articula cuvinte pe care nu le-a rostit niciodata. Cand esti plagiator, ipocrit, netrebnic si mincinos e de ajuns sa arunci o privire in oglinda pentru a te purifica. Vorba disidentului post-revolutionar: „daca veti da curs acestei chemari… va vom iubi”!

Ion SPÂNU

Profitorul tuturor regimurilor

de Victor RONCEA

Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.

Posesorul "frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in "Romania libera” de ieri) se simte "executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la "Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul "moarte intelectualilor”, "pentru a fi din nou in 15 iunie 1990″. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in "Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat "in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru "memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati "in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).

Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, "Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si "salturi” la Paris, pentru a-i "capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era "persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, "nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare "Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.

Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda "batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, "Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in "Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe "Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter "filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in "Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea "girului” sau (dupa cum se lauda in "Rl”).

Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.

ZIUA / 1 Martie 2007