În comunism am trecut prin zeci de ani de întuneric și cei mai buni dintre noi au fost torturați și uciși. Am trecut prin 31 de ani de libertate și cei mai buni dintre noi sunt ignorați: o nouă ucidere – cea a memoriei.

După atâția ani de libertate se găsesc printre noi oameni tineri, în floarea vârstei, să strige „Nu vrem catedrale!”. Ce arată acest fapt? Că societatea românească încă are răni sufletești deschise, sângerânde. Milioane de oameni se zbat pentru o bucată de pâine și totuși nu o cer de la Tatăl nostru. Milioane de femei suferă din pricina violenței domestice, a pornografiei și a avorturilor și totuși nu se întorc spre Dumnezeu. Acei nebuni frumoși care stăteau în genunchi în decembrie 1989 și la mineriade și rosteau Tatăl nostru au început să ne părăsească. Unii au plecat departe, alții au plecat sus. Ce rămâne acestui neam încercat după 70 de ani de nevoi și de suferințe?

Vrăjmașul a înfățișat sufletelor noastre frumusețea înșelătoare a libertății trupești ca fiind singura izbăvitoare. Mulți au crezut acest lucru și au început o luptă zadarnică cu aceia care doreau să ne înrobească, din nou, cugetele. S-a scris mult, s-a protestat, s-a luptat în fel și chip și unii dintre noi s-au împotrivit din răsputeri puterilor întunericului. Dar iată, 31 de ani au trecut fără vreo înviere spirituală a României ci dimpotrivă, crescând în popor nevoile, patimile și neputința. Lucrurile par, văzute chiar și de un nepriceput ca mine, mai rele și nu mai bune decat acum trei decenii. Democrația, drepturile, viața mai bună - toate acestea sunt doar vorbe atunci când privim în noi și vedem că nu suntem mai buni, mai curați, mai îngăduitori decât atunci. Parcă ni s-au împietrit sufletele iar faptele noastre stau împotriva cugetelor, ca să mărturiseasca aceea că nu suntem mai buni ca acum 31 de ani, deși poate mulți ar spune altminteri.

Unul dintre cele mai mari păcate ale lumii, uciderea pruncilor, strigă din pământ prin sângele zecilor de milioane de avorturi pe care românii le-au făcut în trei decenii. De aceea să nu ne mirăm de răul care se află asupra noastră și să nu așteptăm nimic bun până când nu vom începe adevărata îndreptare a neamului, care este pocăința. Se cer de către popor conducători români, cinstiți și iubitori de neam. Credeți că vor apărea vreodată dacă nu ne schimbăm viața? Credeți că va exista vreo soluție omenească, politică, la strigătul sufletesc al neamului? După 31 de ani rămâne viu versul lui Valeriu Sterian: „Doamne, vino Doamne să vezi ce-a mai rămas din oameni!”

A rămas statornicia noastră în rele și, oricât ar striga la noi marii duhovnici, prin viu grai sau prin scrierile lor, tot nu ne îndreptăm. 31 de ani în care pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu s-au făcut cele mai mari desfrânări, beții, ucideri și furturi. Veți spune că cei străini de neam au dat tonul. Poate, dar cine a continuat nebunia? Cine a fost părtaș tuturor păcatelor, cine a ajutat vrăjmasul în lucrarea lui dacă nu noi? Cu asupra de măsură, încă!

Dacă nu mă credeți mergeți în orice biserică și veți întâlni mame creștine care pregătesc în casele lor paturile de curvie ale fiilor și fiicelor, spunând că așa sunt vremurile, ce să-i faci, toți tinerii au „prietenă/prieten”. Veți întâlni bărbați credincioși care, în meseria lor - oricare ar fi - mai fac și compromisuri cu păcatul, că așa face toată lumea, trebuie să supraviețuim. Credincioșii unei parohii, adică cei care vin la biserică nu se prea cunosc între ei, cu câteva mici excepții. Oamenii obișnuiți au vecini care se sting în boală, sărăcie și singurătate fără ca cineva să le treacă pragul, nici măcar dintre creștini! Ieșim de la Liturghie și mințile ne sunt trase spre împrăștiere, judecată și osândirea aproapelui. Mii de oameni botezați întru Hristos cred că extratereștrii există, că sunt tot creația lui Dumnezeu și că există energii cosmice neștiute de oameni, care lucrează în lume în mod misterios, separat de puterea lui Dumnezeu. Vrăjitoria își face reclamă online în presă și nu puțini sunt cei care își vând sufletul necuratului pentru câștiguri materiale sau pentru ca să-i iubeasca iubitul/iubita întru desfrânare. Dacă sunt prea aspru, amintiți-vă de cuvintele Parintelui Justin spuse cu tristețe la un hram al mânăstirii, la care veniseră mii de oameni: „Îi vezi, măi? Au venit la Dumnezeu, dar dacă acum îi ispitește satana mulți se duc după el.”

Ce vroia să spună Părintele? Că mintea noastră încă zace în păcat și ne-am obișnuit cu el și suntem îngăduitori cu el. Aici nu e vorba de pogorămintele duhovnicilor, care se fac pentru neputința noastră, ci de statornicia în păcat care este atât personală cât și a întregului neam. Obișnuința cea rea ne omoară sufletește, deși noi credem că suntem pe drumul cel bun. Și asta printre credincioși! Dar dacă veți ieși în afară, printre cei care nu cred, veți vedea că deja suntem în iad. Tinerii din toate stările sociale nu vor decât să se distreze, indiferent ce înseamnă asta: băutură, orgii, droguri. Iar vârsta lor scade de la an la an, adică stricăciunea se întinde printre copiii noștri. 

Am fost martorul unor discuții care v-ar ridica părul măciucă: oameni tineri, cu educație, necredincioși, care dezbăteau serios posibilitatea întemnițării preoților ortodocși pentru cuvintele cu care încearcă să zdruncine conștiințele păcătoșilor, oameni care vorbeau despre posibilitatea legală a eutanasierii celor vârstnici care nu mai produc nimic pentru societate, oameni care discutau despre o lume viitoare cu bunuri si femei la comun și cu copii care să fie preluați de stat! E România anului 2020, nu Suedia, nu SUA, nu Australia! Aceștia sunt copii ai neamului românesc, crescuți în acești 31 de ani în sânul nostru, sunt dintre ai noștri și nu dintre străini!

Înseamnă schimbarea minții, iar începutul ei este rugăciunea și părăsirea păcatului. „Vreți preoți buni? Nașteti!”, spunea Părintele Arsenie Boca. Ei bine, nu vă voi spune nimic despre ceea ce am întâlnit în seminariile și în facultățile de Teologie, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele și ca să nu deznădăjduiți de mântuirea voastră, dar preoții și ierarhii care citesc aceste rânduri știu ceea ce vreau să spun. Dumnezeu singur e cel care încă ne mai ține. Cât timp încă? Nu știu, dar vă spun sigur că s-a scurtat. Pustnicii și sfinții acestui pământ sunt din ce în ce mai puțini. Au plecat la Acela care a fost și este nădejdea lor și a noastră pentru acest neam. Dar renașterea noastră ca popor nu este cu putință altfel decât prin pocăință. Metanoia.

Cel care așteaptă schimbări în bine prin intermediul politicului se înșeală pe sine și înșeală și pe ceilalți. Doar prin pocăință personală va avea loc renașterea României. Forțele care ne stau împotrivă sunt monstruoase și întunecate, mai presus de orice închipuire, așa cum amintea odată și președintele Academiei Române, care știe bine despre ce vorbește. Doar rugăciunea cu lacrimi a sfinților și Sfânta Liturghie mai ține lumea, de aceea lupta cea mai înverșunată este împotriva credinței Ortodoxe și a Bisericii. Nu e ușor nici de primit, nici de făcut ceea ce v-am spus. Avem însă ajutor tare și moștenire puternică de la cei care și-au dat sângele și și-au pus duhul chezășie pentru acest neam în temnițele comuniste.

Să luăm aminte, cei care ne dorim libertate mai presus de orice, la cuvintele Mucenicului Valeriu, rostite înainte de moarte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul!” Vorbea despre patimi, nu despre politic. Astfel, lupta noastră nu poate fi decât duhovnicească și învierea țării doar în duh, mai înainte de toate.

Începutul îl pune fiecare, dupa măsura lui. Căci 31 de ani ar putea să fi trecut degeaba, mai degrabă spre osândire decât spre libertate, sau ar putea să fi trecut cu folosul celor care învață din căderi și din păcate să lăcrimeze, prin pocăință, spre mântuirea sufletească a lui și a aproapelui. Fie ca Dumnezeu să ne ajute și să binecuvânteze începutul pocainței noastre. Dumnezeu să binecuvânteze acest neam, pentru rugăciunile Maicii Sale și ale tuturor sfinților Săi, mai vechi sau mai noi!

La mulți ani binecuvântați, români, spre folos sufletesc și trupesc și spre mântuire!

Trăiască nația! Sus cu dânsa!

Foto: Peter Turnley, Romania, 1989 - 1990

Explicația redacției pentru fotografia de mai jos: Dacă reușeam să ne creștem copiii în condițiile comunismului, acum de ce nu am putea?