Anul acesta s-au împlinit 68 de ani de la trecea în eternitate a lui Nicolae Labiș, cel numit de Eugen Simion „buzduganul unei generații”, un luptător pentru idealul poetic de a readuce poezia acolo unde îi era locul, ca prim mesaj pentru  libertate (2 decembrie 1935 - 22 decembrie 1968).

Istoria poporului român din acea perioadă a fost una zbuciumată, dar și plină de figuri legendare despre care ne amintim cu mândrie peste ani. Este și cazul lui Nicolae Labiș a cărui comemorare reușește să trezească în noi sentimentul mândriei că națiunea română mai are resurse pentru renașterea spirituală și pe care mulți critici îl considerau un veritabil urmaș al lui Eminescu, cel care până la 21 de ani a reușit să se impună ca lider al epocii sale. Ceea ce a urmat și felul în care și-a găsit sfârșitul Nicolae Labiș continuă să fie o sursă de teorii și mistere.

Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935, la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, județul Suceava, într-o familie educată. Mama sa, învățătoarea Ana-Profira, era originară din Toplița, un sat vecin cu Humuleștii, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ștefan și Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Tatăl lui Nicolae Labiș, Eugen Labiș a fost fiu de brigadier silvic și, ca absolvent al Școlii Normale din Iași, era din 1931 învățător. În afară de Nicolae, familia Labiș familia a mai avut două fiice, Margareta și Dorina.

La vârsta de 5 ani, Nicolae Labiș a învățat să citească de la elevii mamei sale, printre primele lecturi fiind "Capra cu trei iezi". În anul 1942 a urmat școala primară în satul natal, în clasa mamei sale. Odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial familia sa s-a refugiat în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel, unde Nicolae a urmat clasa a III-a.

În 1944, Nicolae Labiș a scris prima poezie ”S-a întors Vasilică din război!”, iar din 1946 a urmat cursurile la liceul „Nicolae Gane” din Fălticeni. Ca elev, a participat la organizarea de șezători literare, jucând 13 ani într-o piesă de Shakespeare, "Femeia îndărătnică", pe o scenă improvizată în Poiana Mărului.

În noiembrie 1950, Nicolae Labiș a fost cel mai tânăr dintre participanții la  consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, iar în mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București.

Nicolae Labiș a debutat publicistic la vârsta de 15 ani, în ziarul „Zori Noi”, din Suceava și mai târziu a fost redactor la „Contemporanul”, apoi la „Gazeta literară”. Singurul volum tipărit în timpul vieții  a fost  „Primele iubiri”, dar lucra la volumul „Lupta cu inerția”, care nu a mai văzut lumina tiparului în timpul vieții sale deoarece Nicolae Labiș s-a stins din viață în 1956, la numai 21 de ani, în urma unui grav accident de tramvai.

Încă de la început trebuie să observăm că moartea lui Nicolae Labiș nu este întâmplătoare. În acea perioadă, în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria au avut loc mai multe revolte anticomuniste. Mișcarea din Polonia a dus la înlăturarea oamenilor puși de URSS și impunerea propriului lider. Inspirați de modelul polonez, studenții unguri au creat propria lor mișcare la 16 octombrie 1956, au refuzat să mai facă parte din Uniunea Studenților Comuniști și au constituit propriul lor organism. Sute de mii de maghiari au cerut demisia guvernului comunist și au protestat pe străzile principalelor orașe. Revolta maghiară a fost reprimată de intervenție brutală a armatei sovietice. Cu toate că mișcările studențești din 1956 nu au reușit să determine o schimbare de regim, acestea au arătat că exista un puternic curent împotriva comunismului și un tineret dispus să facă sacrificii pentru exprimarea punctului său de vedere.

Totodată în primăvara lui 1956 studenții români începuseră să-și manifeste tot mai  deschis nemulțumirile. Având în vedere evenimentele din Ungaria, autoritățile comuniste din România au început să monitorizeze mai atent zonele universitare, dar totodată doreau să „adoarmă” nemulțumirile studenților prin îmbunătățirea vieții studențești.

Autoritățile din România erau conștiente de existența unei posibile mase critice în rândul studenților, deoarece erau semnalate mai multe cazuri de studenți care „făceau agitație”, dar erau menționate și cazurile unor studenți care își îndemnau colegii la solidarizare cu studenții polonezi și cehi, precum și la acțiuni care să ducă la schimbarea guvernului.

La Universitatea C.I. Parhon, Mustață Constantin, student în anul I al Facultății de Științe Juridice, a fost surprins scriind pe perete: ”Studenții cehoslovaci sunt în grevă împotriva comunismului, studenții români ce așteaptă?”.

În acea perioadă studenții erau întrebați pe stradă: ”Ce așteaptă?”, ”Ce fac?”.

Informatorii Securității din universități raportau despre întâlnirile care aveau loc pe holurile facultăților sau în camerele de cămin unde se comentau ultimele știri auzite la posturile de radio străine. La București, grupurile cele mai active au fost cele din facultățile de Științe Juridice, Filologie, Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filosofie, precum și la Institutul Medico-Militar. A fost mult mai rezervată reacția studenților de la majoritatea instituțiilor de învățământ tehnic (Petrol și Gaze, Agronomie), de la facultățile de Matematică, Geografie și Istorie din cadrul Universității București și de la Institutul de Științe Economice.

O primă manifestare a pornit de la studenții Facultății de Filologie care l-au cheamat pe Iosif Chișinevschi, vice-președintele Consiliului de Miniștri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toți studenții. Alegerea lui Chișinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziția sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte țări comuniste din estul Europei, în România, Gheorghe Gheorghiu-Dej continua să conducă țara cu aceleași metode autoritare. Totuși s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susținând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hrușciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej.

Întrebările, care nu ridicau probleme de ordin ideologic, erau de forma unor  proteste, dintre care amintim:

”Dacă regimurile din cele două țări sunt identice și internaționalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, din moment ce această provincie este românească din punct de vedere istoric?

De ce țăranii sunt nevoiți să facă coșciuge pentru copii folosind ulucele de la garduri când România are o producție însemnată de lemn?

De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o țară agricolă?

De ce se cumpără vin artificial din Bulgaria?

De ce nu există pește pe piață?

De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preț care nu acoperă nici măcar costul lăzilor de ambalaj?

De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor proiecte pentru uzinele de prelucrare a gazului metan?”

În același timp, mediile studențești au fost puse sub supraveghere, iar principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, se cerea eliminarea lor din facultăți, fiind declarați elemente dușmănoase față de regim. Decanatele și rectoratele nu au făcut nicio analiză a temeiniciei acuzațiilor aduse și i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituție de învățământ superior, acțiunile fiind coordonate de organizațiile de partid din universități, precum și de catedrele de Marxism-Leninism.

Mai trebuie amintit faptul că în acea perioadă, în multe dintre instituțiile de învățământ superior, dar și în unele licee, au început proteste în timpul cursurilor politice și ale celor de limba rusă, iar în fața ostilității studenților, mai mulți profesori au fost siliți să plece de la catedră.

La Cluj, pe 24 octombrie 1956, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială”, la care au participat circa 300 de studenți de la ambele Universități, „Babeș” și „Bolyai”, și care erau nemulțumiți de supraîncărcarea programului de studii, de prezența obligatorie la cursuri, de criteriile și modul de acordare a burselor studențești. Studenții au decis convocarea unei mari adunări care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraș, dar inițiativa a rămas nefinalizată deoarece inițiatorii acestui protest au fost arestați de Securitate chiar a doua zi. Balázs Imre și Aristid V. Târnovan, studenți la Institutul de Arte Plastice au fost acuzați de acțiune de „agitație publică”, fiind condamnați de Tribunalul Militar Cluj la câte 5 ani închisoare corecțională.

Ca urmare a încercării de organizare a unei revolte studențești, la Timișoara au fost arestați aproximativ 2000 de studenți în zilele de 30 și 31 octombrie. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care manifestația de la București a fost amânată pentru ziua de 5 noiembrie 1956 în Piața Universității. Studenții Facultăților de Filologie și Științe Juridice au elaborat o serie de manifeste pe care erau scrise mesaje ca: „Jos rusă și marxismul”, „Vrem știință, nu politică în universitate” și „Urmați exemplul studenților unguri, cehi și poloni”, însă difuzarea acestora a fost sistată odată cu primele arestări ale opozanților.

În dimineața zilei de 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piața Universității cu camioane în care soldații, înarmați cu arme automate, erau așezați pe bănci gata de intervenție. Toți cei care doreau să participe la manifestație s-au lămurit asupra situației din momentul intrării în piață, dar nu s-au oprit. Ceea ce nu știau, era că la intrările în piață se aflau membrii de partid din diferitele facultăți care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă.

La 13 noiembrie 1956, în ședința Biroului Politic, s-a decis ca Ministerul Învățământului să întocmească un "program concret de măsuri care să ducă la îmbunătățirea compoziției sociale a studenților”. Primii vizați au fost foștii deținuți politici din perioada 1945-1954, cărora li se permisese revenirea în facultăți între anii 1955-1956, deși marea lor majoritate nu a fost implicată în mișcările de protest. Această măsură a fost cerută explicit de Nicolae Ceaușescu într-un discurs ținut la București la 15 noiembrie 1956. Tot în aceeași perioadă, Virgil Trofin, secretar al Comitetului Central al UTM, cerea demascarea tuturor opozanților declarând: "Trebuie să știm câți dușmani există în țara noastră și încearcă să lupte împotriva partidului nostru”.

Unii dintre studenții condamnați au murit în timpul detenției, iar aici amintim cazul studentului Ștefan Negrea, de la Facultatea de Filologie, mort la Gherla pe 3 noiembrie 1958. Majoritatea studenților au condamnați sau exmatriculați, însă și-au văzut întreaga viață distrusă de un ideal politic.

Unii dintre prietenii și colegii lui Nicolae Labiș, dintre care amintim Ioan Holender și Paul Goma, au fost arestați, interogați, judecați, închiși și eliberați. Subiectul anchetelor securității din acea perioadă a fost legătura unor studenți și tineri scriitori cu Nicolae Labiș. Trebuie precizat faptul că nu este întâmplătoare legătura între Revoluția din Ungaria din toamna 1956 și dispariția poetului în toamna aceluiași an. Împrejurările morții poetului sunt și până astăzi neclarificate, deși s-a vorbit mult despre moartea lui.

Întrebarea care intervine și care ar trebui să ne preocupe este dacă Nicolae Labiș a fost lichidat de Securitate!

Cert este că în acea perioadă, într-o gazetă din Budapesta, au apărut în limba maghiară două poezii, fapt care nu a fost pe placul conducerii de la București. Și  în acest caz întervine o întrebare:  a fost pedepsit pentru faptul că susținea ideile revoluției de la Budapesta?

Într-o seară de decembrie, se pare că doi bărbați l-au îmbrâncit sub roțile unui tramvai care se deplasa între biserica și spitalul Colțea și Muzeul Șuu. Când s-a stins, câteva zile mai târziu, pe 22 decembrie, la spital din str. Ion Mincu, Nicolae Labiș nu a avut lumânări la căpătâi, ci doi securiști. " Îl interogau și atunci. În 1972 mi-a povestit Zaharia Stancu (declara Mircea Dinescu ) … în biroul lui somptuos: Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătâi la spital? Doi stăteau la căpătâiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, în ’56, într-o revistă maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!”.

Ironia face ca acea noapte să fie prima în care tramvaiele circulau și după miezul nopții. "A fost dus imediat la Spitalul Colțea, dar fiind fără speranță de supraviețuire, nu au vrut să-l țină bolnav acolo. A ajuns apoi la Spitalul nr. 9, dar nici aici nu au vrut să-l țină. Într-un final a fost acceptat la Spitalul de pe strada Ion Mincu”, declara un martor.

Într-o cameră de spital, după zile de agonie și disperare, Nicolae Labiș a înțeles că drumul lui prin această lume era aproape de final, că destinul sau o mână ”prietenoasă” a destinului îl împinsese în acea noapte fatidică de 10 decembrie, când a fost accidentat de tramvai în stația de vis-a-vis de Spitalul Colțea. Transportat la spital, a fost dignosticat cu traumatism cranian și al coloanei vertebrale. Spre dimineață, a fost transferat la Spitalul de urgență, unde dându-și seama de aproprierea sfârșitului îi va dicta prietenului său, Aurel Covaci, poemul Pasărea cu clonț de rubin.

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă...

O poezie mărturie despre care Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”.

Steliana Pogorilovschi (Stela Covaci) declara despre evenimentele premergătoare sfârșitului tragic următoarele: „Labiș îmi mărturisise adeseori că trebuie să-și asculte rațiunea și să plece cât mai grabnic din capitală. Ceruse într-o scrisoare către părinți să-i pregătească o cameră pentru un popas mai lung de reculegere. Nu mai avea niciun motiv să rămână în capitală. Fusese dat afară din serviciu [de la Gazeta Literară], banii încasați pe primul volum îi cheltuise pe toți, era nemulțumit de prima lui cărțulie de poezie, considerând-o drept depășită. Volumul în pregătire, Lupta cu inerția, era primit în redacții cu multă reținere. Mereu era sfătuit să facă modificări, să scoată poeziile incomode. În organizația UTM i se propunea excluderea (a câta oară?). După câte știu s-a ținut o ședință de demascare și de excludere chiar imediat după accident. Istoricul literar Alexandru Oprea a luat cuvântul în acea ședință propunând sancționarea poetului muribund.”

Imre Portik reda în volumul său conversația pe care a avut-o cu poetul, vizitându-l la spital: La întrebarea "Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?", Labiș a răspuns: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost". "Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?" "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva..."

"De cine, îl cunoști?" "Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul dintre vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea."

Conform lui Portik Imre, din discuția ulterioară pe care acesta ar fi avut-o cu Maria Polevoi, femeia ar fi ascuns în declarația oficială, de teamă, lucruri esențiale. "El, fiind penultimul din grup și mai apropiat de tramvai decât oricare altul, am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-și drumul, în timp ce Poetul dispăruse", i-ar fi mărturisit Maria Polevoi la câteva zile după accident. Numai că, după moartea poetului, nimic și nimeni nu au putut-o convinge să-și schimbe declarația. "Dacă vreți să aflați ceva de la mine, duceți-vă la Procuratură și citiți declarația mea. Altceva nu știu, decât ce e scris acolo. Ăsta e răspunsul meu la invitația dumitale și să nu mă mai deranjezi. De fapt, nici nu știu cine ești. Nu te-am întâlnit niciodată și nu te cunosc..."

„La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria» din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane:„Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei»", a povestit Mihai Stoian, prietenul lui Nicolae Labiș, pentru revista „Luceafărul", una dintre ultimele discuții purtate cu poetul.

Astăzi, când comemorăm 68 de ani de la moartea lui Nicole Labiș, poetul genial rămâne un vis întrerupt, un veritabil urmaș al lui Eminescu, cel care a reușit ca până la 21 de ani să se impună ca lider al epocii sale. Cu o sensibilitate adâncă și cuvinte ce pătrundeau în suflete, Nicolae Labiș a fost mai mult decât un simplu poet, a fost o lumină ce a strălucit în întunericul timpurilor sale.

Cu fiecare strofă, el a țesut poezii care răsună în inimile noastre și care, chiar și după atâția ani, continuă să pătrundă în adâncul ființei noastre. Nicolae Labiș a fost nu doar un simplu cronicar al vremurilor, ci și arhitectul unui univers poetic ce îmbrățișează durerea, iubirea și frumusețea lumii, iar în cuvintele sale, s-a oglindit atât zbuciumul epocii, cât și strălucirea unui spirit ce nu poate fi stinsă de timp.

Astăzi, suntem datori să păstrăm vie flacăra pe care a aprins-o în sufletele noastre. Nicolae Labiș nu a fost doar un poet, ci o comoară de înțelepciune și frumusețe care merită să strălucească mereu în constelația literaturii române. În inimile noastre, el nu moare niciodată – rămâne mereu un călăuzitor al spiritului nostru, un maestru al cuvântului care ne îndeamnă să visăm și să iubim în ciuda tuturor obstacolelor.

Lui Nicolae Labiș îi datorăm o parte din frumusețea limbii și a sufletului nostru colectiv, iar astăzi, când privim înapoi spre trecut, suntem mângâiați de amintirea sa și inspirați să continuăm să visăm, să iubim și să scriem, în numele unei moșteniri literare ce nu cunoaște sfârșit.

Ciprian Demeter