ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Motto: A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă. - Eminescu

1. Un număr nefast
 

Se pare că numărul 28 a fost nefast Basarabiei și lui Eminescu, deopotrivă. Cu siguranță, între toți marii intelectuali români Eminescu a fost acela care a iubit și a înțeles cel mai profund Basarabia, pentru că poetul a iubit deopotrivă toate provinciile locuite de români, pe care le-a cunoscut nu numai la nivel livresc, ci și străbătându-le cu piciorul și cu alte mijloace, cum n-a mai făcut-o altcineva. Într-un concept de articol (mss. 2264, p. 282r), poetul vorbește de „pierderea iubitei Besarabia”, în împrejurările negocierilor de la Berlin din vara lui 1878. Pe bună dreptate, în 1932, D. Murărașu, care a realizat prima sinteză de sine stătătoare privitor la naționalismul lui Eminescu, putea conchide că autorul Luceafărului a fost „cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc”1. Nimic fals, nimic demagogic în cuvintele de pe fila 65r a mss. 2257: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc carte și rezbele, zugrăvesc împărății despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu servește decât de catalici tuturor acelora ce se-nalță la putere, popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri.”. Firesc, de vreme ce Eminescu a întrupat arheul românității în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind, deopotrivă, din filozofia greacă a lui Platon și Aristotel, din Johann Baptista van Helmont și Dimitrie Cantemir, dar și din imaginarul poporului român așa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul / memoria românității, eroul-arhetip fiind singurul care-și amintește, în ultima sa călătorie spre casă și părinți, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. Or, la nivel cărturăresc, e chiar rostul istoricului și al istoriei. De aceea, Nicolae Iorga, în 1934, era uimit de profunzimea cu care Eminescu a recitit istoria românilor și istoria europeană, în genere, depășindu-i pe contemporani: „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent și determinant al întregii lui judecăți. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informație și atâtor sforțări ale criticii, când constată cât știa, cât înțelegea acest om, și gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte și trecătoare ale vieții publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice țară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire așa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoașterea acelorași adevăruri eterne”. Și nu e de mirare, deoarece Eminescu îmbina maiestuos faptul istoric cu intuiția ontologică întru Archaeus.

Iar acum se cuvine să mă întorc la nefastul număr 28 care-l leagă, indescifrabil „cabalistic”, de destinul Basarabiei. Joseph de Maistre (1753-1821), una dintre mințile strălucite ale Franței antimoderne2, se afla, în 1810, la Petersburg. Cu intuiția lui politică, iată ce nota: „Je suis tenté de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.”3. Așadar, cu doi ani înainte de a doua sfârtecare a Moldovei (prima se produsese în 1775, prin raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic), țarul Alexandru I pregătea intens terenul pentru o nouă rupere din trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare, jinduind a pune granița pe Siret, dacă nu să cucerească toate „proprietățile” din zonă ale Imperiului Otoman, spre a reface, chipurile, vechiul Bizanț sub sceptrul ortodoxiei pravoslavnice. Joseph de Maistre pricepuse limpede că, sub pretextul „onoarei” (ce fel de onoare?), Rusia ruina o provincie a Moldovei. Iar începutul ruinei s-a declanșat, după câțiva ani de „diplomație”, la 28 mai 1812, țarul renunțând la granița pe Siret, dar, prin trădare și corupție (cu ajutorul Dragomanului Porții Otomane), și-a extins conceptul geografic de Basarabia (partea sudică a Moldovei dintre Gurile Dunării și țărmul Mării Negre) până în nord, la Hotin și marginea estică a Bucovinei căzute sub habsburgi. Și, ca un făcut, tot într-o zi de 28, dar în iunie 1940, Basarabia va fi din nou invadată de către moștenitoarea Rusiei țariste, Uniunea Sovietică. Iar între aceste date nefaste, tot pe un 28 iunie, dar 1883, s-a produs începutul ruinei / ruinării geniului eminescian la „Caritatea” lui Al. Șuțu. Paradoxal, era totuși prea târziu, fiindcă ziaristul de la „Timpul” spusese ce era de spus: adevărul despre Basarabia și despre ruinătorii ei interni și externi. El, acest adevăr, arde astăzi mai mult decât vreodată, chiar în pofida indiferenței multor politicieni și intelectuali de pe ambele maluri ale Prutului.

 
 
2. Cinismul imperial
 
Integral la Mihai-Eminescu.Ro

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews